Taguri Arhive: scuze

Gândurile mele de azi

de

…nepicate din senin.

Mai caută-mă când vei pricepe că şi în orice ceartă e nevoie de 2. Când vei ştii să faci diferenţa dintre a participa(prin libera alegere) la o ceartă şi vinovăţia(vina cui e) pornirii ei.

Mai caută-mă când uşiţa inimii, sau a conştiinţei,  se deschide şi vei vrea să primeşti sfaturile sau alte perspective ale unei situaţii care te macină, în modul „ajutor” şi nu în cel de „atac”.

Mai caută-mă atunci când îţi asumi propriile alegeri, fie bune, fie rele şi că ele au fost şi sunt, un act conţionat doar de voinţa proprie şi nu condiţionate de împrejurări sau alte fiinţe. Trage linie. Ori le uiţi, ori le continui. Dar doar de tine depinde.

Mai caută-mă atunci când înţelegi că prostia nu este motivaţie deci nu te mai ascunde după ea. Ea nu poate fi admisă în cazul nevoi de reacţii simple, fireşti şi pur umane sau umanitare. În cazurile astea, numai moartea te poate opri.

Mai caută-mă când mă vei percepe ca pe o altă entitate umană, liberă, independentă şi nesubjugată, egala cu tine şi nu subordonată ţie.

Mai caută-mă când vei fi în stare să înţelegi că există întrebări primordiale:

– Ce mai faci?

– De ce?

Fie ele puse în intimitatea trăirilor, fie în vâltoarea evenimentelor. Pentru că ele îţi răspund nu la curiozitatea de a ştii, ci îţi dau instrumentele cu care să poţi merge constructiv mai departe. Să te înţelegi pe tine sau să-l înţelegi pe celălalt.

Astea sunt gândurile mele de azi , la gât am o mărgică cadou de la copila mea. E bleu. Poartă în ea iubirea fetei mele pentru mine şi sufletul meu azuriu, senin şi cald al cerului.
Însă pentru asta, pentru ca ele să se îngemăneze în mărgica asta mică, fie m-am sacrificat, fie am suferit.

margica mea draga

 

Dar noi ne potrivim

de

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,

Ne pricepem la toate

de

… dar cu adevărat, nu mai facem noi înşine nimic.

Un amic acum vreo 10 ani şi-a refăcut toată tâmplăria casei. Geamuri, uşi, tocuri. Totul. A muncit luni de zile aplecat peste lemnul straşnic de stejar. Cu lampa de benzină, ca mai apoi, migălos ca un chinez, cu rindeaua. Până ce lemnul şi-a recăpătat voiciunea şi planeitatea. Aşa s-au (re)născut cele mai frumoase geamuri cu tocuri verzi din cartier. Văzând ce-a ieşit, a fost o lecţie pentru mine. Târzie pentru ferestrele din casa mea dar la timp pentru uşi, pe care le-am salvat dându-le pe mâinile de aur a doi oameni în vârstă, care cu multă dragoste de meserie, le-au refăcut, una câte una. Şi pe care eu le apreciez cu toată inima iar celor doi, le port în suflet, recunoştinţa. Mi-ar fi plăcut să nu am regretul pentru ferestre, să nu „beneficiez” de tehnologicul alb şi plastifiat al termopanului. Cum spuneam, o lecţie. De atunci, însă, mă uit de 2 ori, gândesc de 3. La ce am versus ce primesc în schimb. Sau, pur şi simplu, la ce am şi pot să folosesc, acolo unde nu s-a mai folosit vreodată sau cel puţin, nu uzual.

Din ce în ce mai des observ, în jurul meu, oameni care se limitează, în viaţa de zi cu zi, strict la ceea ce e tipar. Că e tipar livrat din moş strămoşi sau conform noilor tendinţe(şi mă refer la orice soluţie de rezolvare a unei probleme în orice domeniu- de la casă până la pantofi, de la maşină până la mâncare ), nu conteză. Aşa ştim, aşa facem. Şi dacă nu ştim, plătim, că ştiu alţii cum şi ce.

Din ce în ce mai puţini îşi mai pun capul la contribuţie, şi, şi mai puţini sunt naturali în găsirea unei soluţii cât mai simple, cât mai adecvate şi nu în ultimul rând, cât mai puţin costisitoare. Mă amuză când văd cu câtă uşurinţă se acceptă rezolvări alambicate şi extrem de costisitoare, de ultimă „generaţie” creatoare şi tehnologică. De care de cele mai multe ori, nici nu e nevoie. Sau, cel puţin la nivelul tehnologic vândut. Clasic este exemplul telefoanelor mobile. Pe care le avem cu toţii şi ale căror funcţii le cunoaştem şi utilizăm poate, în medie vorbind, cam 20-30%. Fenomenul, însă, e multilateral răspândit.
Cândva(ptiu! Era să spun pe vremea mea! 😀 ) era o glumă: taci, că tu nu ştii că vrei!
Azi, cu aroganţă şi impertinenţă, cu agresivitate şi lăcomie, se întâmplă să ne fie vârîte pe gât soluţii pentru ei, nu pentru noi. Eliminare cauzei problemei noastre cu accent pe efectul/rezultatul pentru alţii. Dezvoltarea în mod alert şi tumultos a neputinţei noastre spre câştigul altora. Ne pricepem la toate  citind despre, doar prin-un clik.
Mi-e tare teamă că în ritmul ăsta o să auzim din ce în ce mai des expresia: aaa, da? N-am ştiut! Sigur că da, dacă trebuie… Urmată de-o aruncare-n focul care să ne conducă viaţa pe termen cât mai lung.

Greu mai găseşti omul, care cu modestie, să spună: dar mie nu-mi trebuieşte aşa ceva! Ce am, îmi e îndeajuns. Îşi face treaba pentru ce-mi trebuie.
Şi, şi mai greu, îl găseşti pe cel care cu focul minţii şi al vieţii vii, gândeşte o ieşire, găseşte o rezolvare, leagă cu o sârmă, repară/recondiţionează ce are. Care merge mai departe senin. Că lui îi e bine şi-i ajunge.
Oameni care ştiu că orice se poate şi pot. Care nu stau cu mâna întinsă si nu abandonează sau pierd, inutil, timpul sau banii. Pentru care totul există şi totul se învaţă. Pentru că, ieşind din tiparele construite de consumerism, au înţeles că nu modelul este cel pe care trebuie să-l aplice ci potriveala caracteristicilor sau însuşirile cu nevoile lor. Din cauza asta, rareori îi cuprinde disperarea. Mai mereu găsesc o cale. Dacă vor. Dacă merită. Îl fac pe dracul în 4, îl leagă şi să dezlegă, îl aruncă de 7 ori în sus numai ca să-l prindă răsucit.

Oameni cu două mâini ce ştiu şi vor mai mult de la ei.

ghivece-flori-cutii-conserve

Steagul alb

de

… nu-l flutura orice coada de caine.

Foaie verde pe hartie
Nu mai pot, din inertie!

Si cum stateam io ashea, la ceas de seara/ pe prispa afara, gandindu-ma la cate una si cate alta, pac, ca-mi apare Dora cu steagul alb din varful cozii ei fluturande. Zdrang! Si-mi cade fisa cu tot cu operatorul de telefonie si el cu tot cu topologie. 😀

Nu suntem perfecti si nici nu suntem asociali. Nu suntem nici zei si nici flori de colt. Nici lebede si nici Omul Negru. Suntem oameni. Naturi umane. Sub presingul zilnic exterior care de cele mai multe ori, ni se revarsa in interior, candva izbucnind acolo unde nu ne asteptam sau unde nu-si are rostul. Sub povara experientelor trecute, a principiilor uneori paguboase (si nu degeaba se spune ca cel tine la principii, risca sa ramana doar cu ele), a lipsei de timp, a incapacitatii de intelegere, a orgoliului, a nesigurantei, etc. Dar se intampla. Se intampla (si)sa gresim.

Nu stiu ce intelept a zamislit o istorioara insa, mi-a placut extrem de mult. N-am gasit-o ca sa o redau integral insa esenta se referea la faptul ca scuzele nu sunt indeajuns, intotdeauna. Ca uneori, o scuza la momentul potrivit face totul, ca alteori suntem precum paharul scapat din mana pe gresie, adica mii de cioburi. Chiar daca le ceri scuze cioburilor, ele nu se vor mai imbina niciodata ca sa faca paharul intreg.(da, stiu, prin topirea sticlei, alt adaos, si alt pahar nou, dar e nou si nicicum cel vechi)

Ca totul tine de ofensa adusa. Profunzimea pe care a simtit-o persoana ranita. Una peste alta, putini sunt cei care stiu sa spuna ” scuza-ma” – si e de admirat taria rostirii, putini sunt cei care au intelegere asupra ofensei aduse- si e de admirat empatia si, si mai putini, asumandu-si responsabilitatea cu sinceritatea regretului, sa poata gestiona atat modul de interactionare pe moment dar mai ales in momentele ulterioare care dovedesc atat regretul cat si sinceritatea, si e de admirat onestitatea.

Ce sa sa vezi, minunatie!
Cum zvacnesc-n vinovatie
Foaie verde leopard
Si-o tot dau cu oistea-n gard!

Sentimentul de vinovatie, alaturat vanitatii, insa, de multe ori, ne joaca feste. Cum si lipsa lui(a sentimentului de vinovatie) si a lipsei de empatie denota un caracter antisocial. Calea de mijloc este de urmat si in acest caz. Accepta, declara, intelege, comporta-te ca atare.

Foicica-i de maslin
Cand nu-i  scuza vinilin!
Nici greseala de pelin
Cand paharul nu-i preaplin!

Altfel, cum spunea o tanti intr-un vers de cantec: there will be no white flag above my door.