Taguri Arhive: intersectie

Dincolo de munţi, văi şi dealuri

de

…suntem noi cei care populam peisajul.

Şi zilnic văd şi experimentez „dorinţa de schimbare” a noastră. Cum toţi experimentăm, de altfel, în orice intersecţie. Din lucrurile simple, perpetuee şi cotidiene. Oi mai avea la minte şi la purtare 17 ani, însă, NU mai cred în basme.
Rocada intereselor joacă la ruleta manipulării. Başca, ieftineală la jetoane 😀

noi2

noi

noi3

 

N-am mai apucat să fac şi a patra poză. Trebuia să fiu atentă, mult prea atentă, cum să rămăn netamponată în nebunia asta. Căci după ce cele 2 tramvaie trec, ambele şine, fie una în contrasens, s-au populat cu maşinile celor a cărora nesimţire a depăşit demult cota de avarie.
Mai vorbim de valori? De respect? De normalitate?

Dincolo de munţi, văi şi dealuri suntem noi aştia mulţi care (nu)vrem şi nici nu putem fi ca într-o „o ţară ca afară”.

Cafea

de

…refugiu.

Mi-am facut un obicei. Cand nu imi mai place presiunea pusa asupra mea, evadez o jumatate de ora. Evadez la o cafea. Niciodata la aceeasi ora, niciodata nu cer altceva. Inchid telefoanele si ma asez, la aceeasi masuta de fiecare data. Singura. Doar eu, cafeaua mea si gandurile mele. Cautand rezolvari ale diverselor situatii, departe de orice sursa perturbatoare. Fara figuri, fara vorbe.

Astazi, intamplator, o scena de dinainte sa intru in restauranul cartierului m-a facut sa-mi randuiesc gandurile in aceea directie. Un domn, o doamna, si-o mangaiere. Cu dosul palmei. Si doamna purta in ochi stele. O mie. Toate licarinde. Si toate se reflectau dincolo, in ochii domnului. De pe bancheta din spate, o fetita si-a lipit o manuta de geamul masinii. Si doamna si-a lipit mana de geam. Totul s-a intamplat in cateva fractiuni de secunda. Masina demareaza, doamna zgribulita radiaza.

– Tot o cafea?

Dau din cap, zambesc si-i multumesc.

Cafeaua scoate aburi, forme inchipuite se invart si rasucesc deasupra mesei. Se inalta dansand. Desenez cu unghia pe impletitura fetei de masa.

Dimineti. Cu „Buna dimineata”, cu saruturi furate. Cu dragalesenii. Cu chitcaieli, cu gesturi mici care fac zambete mari. Un guler asezat, o cravata aranjata. Cu grija. Esti frumoasa! Ce bine iti sta in rochia asta! Hmmm, dar de unde e ? Un deget aratator miscat ca un pendul si-un zambet uneori strengaresc, alteori duplicitar. O suvita rebela aranjata pana cand se aseaza fiorii pe ceafa si o urma lina de parfum rascoleste simturile. Un fermoar de rochie tras iar zgomotul zimtilor se imbina a cantec. Cu tonuri line, senzuale. Cu rasuflari calde, soapte. Fara zi si fara noapte. Plecate din varful inimii. Aduse in taina buzelor. O mangaiere ca cea pe care o vazusem mai devreme. Incarcata cu 1000 de „te iubesc-uri”. O privire plina de sensuri, adanca ca o noapte si cu intinderea pajistei pline de flori si fluturi.  O mana de dupa umeri purtand scutul protectiei. O imbratisare, transfer. Cu semn de +. Si zambet.  Bucuria adusa de voiosie.

Peste zi. „Ce faci? Iti este bine? Totul e ok?” si nimic mai mult. Nici nu este nevoie.

Poate, dintre toate, pretuirea este cea care conteaza. Preocuparea de a-l proteja, acolo, langa. Si ele se gasesc in orice si in tot. In ochi, in degete, in cuvinte, in fiecare lucru pe care-l vezi la celalalt, in fiecare efort al celuilat. Oricat de marunt ar fi el. Tandrete. Dau sens si apartenenta.

Unde si la cine sa te intorci.  Aducandu-mi aminte de toate astea, pot infrunta o lume intreaga.  Platesc.

Spre iesire, amintirea scenei din strada, ma face sa mai zambesc o data.

never-stop-loving-me

Perspectiva

de

…manca-o-ar,  mama!

Cum de dimineata am aflat o veste sau ma rog, vestea m-a aflat pe mine, dupa ceva discutii logice si din aproape-aproape, o anumita situatie a capatat forta lui Hopa Mitica, din cap in picioare se ridica.
Dupa, am ramas pe ganduri. Despre cum ne alegem reprezentantii. De orice fel. Ca despre alegerea lidarului sindical era vorba in veste.

Lumea…lumea judeca. Ancorata in trecut, impiedicata in prezent, cel mult este capabila sa previzioneze viitorul pe termen foarte scurt si nici p-ala de cele mai multe ori. In alegerea cuiva, in orice rang, functie, etc, ar trebui sa primeze niscai cerinte si asta daca sunt definite. Teorie, practica si calitati personale. Un amalgam dintre ele, o intaietate pe una dintre ele, in anumite cazuri. Avem candidati. Nimeni, insa, nu pune o banala intrebare : care-i interesul lui X?! Idealistii, eroii sunt doar in povesti. Nimeni nu mai moare pe baricade, degeaba sau gratis. Nimeni nu se (mai)arunca cu capul inainte fara ca sa aiba un scop personal sau de grup. E oare atat de greu de inteles, de crezut?! In cazul aflat de mine, cu duiosie exemplificat si argumentat, toti cei 4 adversari au cate cel putin un interes. 2 au interese de natura financiara. Salar mai mare si daca se poate, oase sa roada. Unul isi doreste asigurarea unui confort personal, un beneficiu de care altfel n-ar avea dreptul. Iar al 4-lea,.. isi doreste confruntarea si victorii pe alt palier decat cel profesional.

O alta intrebare pe care ar trebui pusa este : care dintre interesele lor ar putea sa vina in ajutorul interesului propriu, al restului?  Hmmm…

Cum spuneam, lumea judeca dupa alte criterii. Si, cu atat mai putin, nimeni nu se gandeste la perspectiva pe termen lung. Netinandu-se cont de niciuna din cele insirate mai sus, reactia multimii este pur emotionala. Si tot emotional, cu furie, reactioneaza cand rezultatele nu se ridica nici la glezna asteptarilor. Un cerc vicios din care nu stiu cum naiba o sa mai iesim!

Cand cararile se impletesc…

de

…in drum.

Cugetam aseara tarziu. Ori omul stie de la inceput care-i destinul, ori influenteaza planurile si planetele si ajunge acolo. Una din doua. Pentru ca in felul nostru, cumva, toti avem un sambure profetic de Cassandra. Si da, dac-am spune, din timp, la timp, nu ne-ar crede nimeni. Cumva, dincolo de minte, ganduri, ratiune si chiar de suflet, in spatele tuturor, intuitia ne arata destinul. Pe care, nici noi insine nu-l credem. Pe care, noi insine ni-l renegam.

Carari, viata iti ofera carari. Razletite si aparent independente. Enorm de multe pe care ne impiedam in diverse altele capatate. Absurdele principii, absurdele aplicari ale regulilor. „Nu se face; Nu exista; Nu se poate:; Nu trebuie”. Aici, mintea noastra da fiecaruia orizontul iar caracterul fiecaruia da vectorul. Plini de Noduri Gordiene, rareori luam sabia si le taiem. Uneori, niciodata. Impiedicati in plasele deznodamanturilor nedezlegate, ne orientam pe diverse carari, ne impletim pana la neputinta, picioarele, mintile si sufletele. Transbordam absurdul calculat din jurul nostru in fiecare dintre noi, ca mai apoi, mistificam ipocrizia.

Ceea ce am intuit, candva, ne prinde intr-un tarziu. Cand indiferent de orizont si vector, cararile se impletesc intr-un singur drum. Pe care il vedem clar, mai real ca niciodata. E acolo, fara alte refugii laterale. Si nu mai putem pretinde ca nu stim. Doar natura noastra intima este cea care ne diferentiaza prin ceea ce facem mai departe pana cand ajungem sa ni se spune „Game over”.

Stateam pe prispa treapta si visam. Zambind.

drum