Categorii Arhiva: In&Out
Hazardul nostru cel de toate zile
…al istoriei repetativ carusel.
Frumoasă
Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,
Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?
Care mi-a pus în fire această dorință carnală,
Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?
Ea poartă păcatul original în ea;
Dorința a făcut din mine un criminal?
Cea care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,
Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;
O, Fecioară Maria!
“Cocoșatul de la Notre Dame”
Ascult, ascult, ascult. Reiau. Și fiecare cuvânt capătă o trăire.
Versurile astea relevă simplitatea vieții. De unde încep și se termină toate. Esența firii omenești. Esența vieții pământești. Dragoste și ură. Încredere și gelozie. Bucuria și amărăciunea. Fericire și invidie. Simplitate și înfumurare. Toate. Și din fiecare în parte tentaculele celorlalte. Împlinire, vivacitate, chef de viață, bucuria lucrurilor mărunte, realizare. Chinul sufletesc, boală, frustrare, răzbunare, neputință, chin material, complexe de tot felul, neîncredere în sine, nereușite și vrăjmășie pe viață și Dumnezeu.
Așa e de când lumea și Pământul. Și așa va fi până când și țărâna noastră s-o întoarce la stele de n ori.
Viața e un slalom printre. Dacă și cum poți. Nu e nicio fericire să fii de-o parte sau alta. Ori să fii râvnit, ori să râvnești. Și dacă te doare neputința când râvnești, atunci să nu ajungi vreodată râvnit. Transformat în monedă de schimb. Pentru propria supraviețuire. Să nu vrei să știi gustul amar al intrigii, vinovăției fără de vină, defăimării ori neputinței. Jindul și neîmpăcarea au întunecimea răului și opacitatea morții. Dărâmă suflete, îngenunchează demnități, pune lespezi pe morminte.
Nu întâmplător bucata asta de arie e cântată de un om al credinței. Un preot. Cel care din convingere și-a impus regulile castității. Care-și gândește trăirea ca ispită, ca păcat, iar lipsa de control a propriului omenesc, ca diavol.
Trufia de a te crede mai presus, neasumarea propriilor trăiri, te duc irevocabil, pentru ca să-ți păstrezi imaginea feerică de sine, la blamarea râvnei tale până la orice deziderat al răului pentru ″salvarea″ sinelui.
Un preot. De la care pleacă toți ceilalți virtuoși. Fiecare în măsura lui. Și care umplu Pământul și jurul tău.
Cum nu întâmplător este aleasă o țigancă. De la care pleacă toate celelalte ierarhii sociale. O țigancă care pentru frumusețe este stigmatizată. Obiectul răscrucii dintre carnal și sufletesc. Cea care plătește cu prețul vieții pentru că nici ea n-a văzut mai departe de aspectul fizic, așa cum nici societatea față de ea. O reprezentare a ″ceea ce nu poate să aibă toată lumea, atunci să piară″. Mentalitate rostogolită de secole. Până de după zilele noastre.
Un cerc vicios al superficialității umane unde nu e loc de liniște, duioșie, naivitate ori blândețe, apanaje ale lumii noastre interioare.
E o incichidana din care nimeni nu iese fără să sufere sau viu. Niciodată.
Povestea celor 7
…uși.
Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.
Prima ușă.
Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.
A doua ușă.
Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.
A treia ușă.
Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.
A patra ușă.
Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.
A cincea ușă.
Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.
A șasea ușă.
Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.
A șaptea ușă.
Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.
Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.
Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.
Tu
…în al cui Univers eşti?
Strania revelaţia mi-a trecut prin faţa ochilor acum câteva zile. Universuri paralele. Şi, întotdeauna şi de fiecare dată, alăturat conceptului stătea bolta stelară, Einstein şi ale legi ale fizici cu şi fără de gravitaţie. Şi nici nu înţeleg de ce n-am înţeles până acum ţinând cont că din ziua în care s-a născut copilul meu, am ştiut că e altcineva şi altceva.
Apoi, în postura mea de observator ce se învârte spre observare, în jurul propriului ax, cu timpul oprit pe loc, am început să-l văd pe fiecare altfel.
Noi fiecare avem propriul Univers. Acela intern cu ştiute şi neştiutele taine, laice sau divine. Cu conexiunile şi neuronii proprii care se leagă material şi imaterial de lumea asta. Acela care ne permite să fim singuratici dar nu singuri. Acela în care clocotesc abilităţile alimentate de cunoaştere oricare ar fi modalitatea prin care ne-o furnizăm, acela vulcanul propriului EU cu naturalele necesităţi proprii. Care ne definesc, care fac să strălucească stele din ţărână şi au fost create independent de regulile sociale şi religioase ce ne înconjoară. Universuri în care gândim unic, ne dorim unic, avem concept unic asupra libertăţii, avem percepţii şi nevoi unice. Desigur, tuturor(posibil, aproape tuturor) ne plac florile, dar nu în aceeaşi măsură. Toţi avem aceeaşi formă dar nu cu toate elementele în acelaşi procent de conţinut. Şi asta ne face unici. Suntem Universuri paralele, trăim şi ne refugiem în Universuri paralele.
Universurile acestea unice tind să se mărească. Căutând altă materie care să le dea consistenţa ce să le permită un loc mult mai bine definit. Exact asta facem. Ne căutăm jumătatea. Un alt Univers. Cu care ne unim la un moment dat printr-o alegere proprie. 2 Universuri în unul singur sau 2 Universuri sub aceeaşi cupolă. Cu cât Universul fiecăruia se întrepătrunde şi satisface „ştiutele şi mai ales neştiutele taine” ale Universul celuilalt, alimentându-se simbiotic fără alterarea autonomiei fiecăruia, cu atât Universul comun capătă mai multă putere.
Cu cât Universul unuia se suprapune peste Universul celuilalt, alimentându-se simbiotic cu devorarea autonomiei celuilalt, cu atât Universul celui „asfixiat” pierde din propria energie. Unul creşte, altul se minimalizează, cel minimalizat fiind înglobat în cel supraestimat. Uneori(de cele mai multe ori), plin implozie, se autodistrug.
Universurile comune sunt şi ele paralele. Despre interiorul lor, şi de multe ori şi despre exteriorul lor, nu ştim (aproape)nimic. Pentru că prea puţine Universuri individuale sunt dispuse spre transparenţă. De cele mai multe ori nici după cei 3 saci de sare mâncaţi împreună, nu reuşim să aflăm.
Tindem, însă, să le încadrăm în tiparele propriilor experienţe. A ceea ce putem să înţelegem. A ceea ce material, palpabil „apucăm” neînţelegând că suntem cu mai mult mai mult de atât.
Din ţărână ne-am născut, în ţărână ne întoarcem.
Dar ţărâna e praf de stele.
Piesele de puzzle
…ale vieţii.
Suntem noi. Oamenii. Ne îmbinăm pentru a face imaginea. Un puzzle imens cât harta vieţii fiecăruia dintre noi. Piese de colţuri, piese de margini, piese de mijloc. După inima noastră, după abilităţile noastre, după necesităţile noastre, după conştiinţă, după caracter. Ne căutăm locul, ca să ne aşezăm în rândul nostru, să ne îmbinăm armonios, să facem legăturile pe care să le putem duce. O mână nevăzută ne aşează. O imagine ideală îmbie mâna.
Viaţa nu-i nici perfectă, nici idilică şi nici ideală, însă. Noţiunile astea nu se regăsesc în trai. Pentru că nu le are. Are doar pulsul experienţelor. Experienţe de piese (puse la)colţ, (puse la) margine, (puse la) mijloc. Fără formă regulată.
Fiecare cu rolul nostru. Eterogeni, suntem funcţionali, suntem necesari. Facem cu toţii „the big pictures”.
A cuplului, a fiecărei zile, a fiecărei întâmplări „întâmplătoare”, a întregii vieţi. Poveşti.
Nimerim, uneori, în bucăţi de puzzle-uri unde rostul nostru nu se potriveşte cu rostul laturilor noastre. Unde, fără să fie paradoxal, îmbinările nu ni sunt luate în seamă. Nu suntem din aceea poveste. Suntem puşi pe margine ori colţ, în mod repetat, frustrant şi obositor să tot privim. Putem susţine dar tânjim, în ne-dreptatea golurilor sau a protuberanţelor noastre. Capacităţi şi aptitudini. Care suferă de nefuncţionalitate. Îl ştim pe „mai departe” al poveştii. Nimerim în bucăţica de puzzle ce nu ni se potriveşte, unde celelalte piesele nu au nevoie de noi aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Şi ca să nu ne pierdem în inutilitate, ne retragem uşor şi ne amestecăm în mulţimea restului.
Alteori nimerim în centrul imaginii. Şi oricât am pivota în jurul axului nostru, nu ne potrivim, pentru că nu am reuşit ori nu am fost construiţi să avem capabilităţile sau abilităţile de a ne integra în povestea restului de piese. Intr-o imagine mult prea „mare” ne pierdem.
Suntem piese de puzzle. Rotindu-ne, facem cerc. Unde nu (mai)contează raza. Nici n-avem nevoie de ea. Suntem piese de puzzle utile într-o poveste.
Şi, povestea se schimbă mereu. Dar să căutăm să nimerim în povestea noastră. Unde contăm. Unde nu ne „rupem” proeminenţele şi să nu ne „vidăm” golurile noastre. Ar trebui să înţelegem că nu din toate poveştile facem parte.
Că unele „ne strâng” şi ne fac inutili, altele ni sunt „mari” şi ne fac neidentificabili.