…pe rută. Poveste de acum 100 de ani…
Plec la drum. Mă urc în rata plină. N-am mai mers cu rata din copilărie. Dau din umeri mental a n-am ce face. Îmi fac loc şi, dintr-un noroc, o legătură de găini sunt date la o parte şi mă aşez pe un scaun. Nu contează nimic, nici scaunul plin de pene şi nici paltonul meu. La şase dimineaţa, nu mai are nicio importanţă. Drumul e lung. E cald în maşină. Geamurile aburite ascund mizeria dar nu şi mirosul de ţuică amestecat cu sudoare. De la şofer se aude în surdină un lălăit. E prea cald. Deschid paltonul şi din el îmi răsare costumul. Da, cu treabă, la treabă. Maşina opreşte. Vecinul cu găinile dă a lehamite din mână şi se scotoceşte. Scoate 2 lei împăturiţi. Îi îndreaptă, îi îndoaie pe mijlocul lăţimii şi-i ţine aşa, în aer, a aşteptare. Şoferul trece pe la fiecare. Adună. Când ajunge la noi, înfaşcă cei doi lei ai vecinului şi se uită a mirare la mine. Scot legitimaţia. Asta am, asta dau. Mormăie cu necaz un „fir-a-aş al draq!”. Trece mai departe. Nu mult. 2 secunde. Se întoarce.
– Mata ai venit să mă controlezi? îmi zice şoptit şi speriat.
– Nu. Am altă treabă, îi răspund.
– Mata ai venit să mă controlezi! zice, de data asta, sigur pe el dar cu obidă.
– Nu. Vezi-ţi de treabă. Pleacă şi dă drumul la maşină. Mă grăbesc.
– Ai venit să mă controlezi! Păi, ce io nu văd?! Legitimaţie, costum, geantă de şef! Ştiu io! Am cinci copii acasă!
– Pleacă! deja lumea se uită la noi. E din ce în ce mai cald. Aerul fierbinte şi pestilenţios îmi ridică stomacul gol în beregată.
Şoferul pleacă. Ajung la destinaţie. Cobor, nu înainte să-l aud:
– Am 5 copii acasă!
Uşile se închid, îmi văd de drum. Trag aer în piept tot drumul, până îmi îngheaţa plămânii. La treabă, cu treabă. E noapte deja când mă întorc. Aflu că ratele sunt din două în două ore. Stau la capăt de linie şi aştept. Vântul care mă bate din toate părţile mă face să-mi doresc izul cărpănos din rată. Lumea se strânge în jurul meu. Rata vine. Ne urcăm pe apucate. Apuc şi scaun. Cu coada ochiului, în trecere, mă uit la şofer. E acelaşi.
Vine la mine. Direct, fără să mai pornească maşina.
– Mata mă urmăreşti! E sigur pe el şi e un amalgam de indignare şi frică. Uite, i-ai p-ăştia, şi scoate un teanc de 50o de mii de lei. Sunt 5 milioane. Hai, ia-i! E pentru matale!
Sunt obosită. El nu ştie. Eu, da.
– Te urmăresc, pe draq! Lasă-mă, nene, în pace cu banii tăi!
– Bre, mă ia la sentiment după ce-mi citeşte mai mult decât iritare în voce, spune, bre, adevărul. E clar că mă urmăreşti! S-a plâns vreunul, am reclamaţii! Sigur am reclamaţii, lasă că ştiu eu! Să plâng, ai draq, dar n-ar avea unul abonament! Ce să le faci, sunt săraci! N-au de unde! Iar io am 5 copii acasă. Hai, nu mă da în gât! Bei ceva să te mai încălzeşti că văd că eşti tare zgribulită?
Trag aer în piept. Sunt obosită. Vreau acasă.
– Porneşte maşina, îi spun tăios. Îmi vine să-i spun că discutăm la capăt, numai să mă lase în pace, dar mă răzgândesc că, de gânduri şi frică, ne bagă tălâmbul în vreun pom. Hai, ce te uiţi la mine?! Porneşte! sec dau comanda. Nu mai are loc de întors. Pleacă spre volan, bombănund la fel: am 5 copii acasă!
Mi-e frig. Mi-e foame. Sunt obosită. Moţăi pe scaun ca unul de-a scăpat după 12 cu 24. Ajungem.
Cobor. În spatele meu, şoferul.
– Bre, m-ai urmărit, nu-i aşa? Aaaaa, acum m-am prins, eşti procuroare!
– Nu sunt, lasă-mă-n pace!
– Da′, ce eşti?
– Sunt inginer, expert, şi-atât!
– Aaaa, deci, vezi, eşti tot un fel de procuroare! Ştiam io!
– Nu sunt! Vrei să-ţi scot legitimaţia? Uite! şi dau să bag mâna după ea, în geantă.
– Nu, nu, nu, laaaaas-o acolo! N-o mai scoate, ce draq! Hai să-ţi dau ceva de băut că eşti de treabă!
– Lasă-mă, nene, în pace! Vezi-ţi de drum, du-te şi-ţi predă maşina!
– Aaaa, nu-i nevoie, l-am învăţat p-ala mic, şi-mi arată un zbârlit de vreun metru şi ceva, care-mi zâmbeşte tălâmb. Hai, să-ţi dau ceva de baut!
Mă trage de mânecă. Mă smulg de mânecă.
– Hai, bre, nu fii tehui!
Tehui?! Mă lasă mută. Merg spre birtul autogării. Ne aşezăm la o masă.
– Ce să-ţi iau? Hai să şi mâncăm ceva. Ce bei? Vrei o ţuică?
Socotesc, adun, îi spun:
– Bre, uite care-i treaba. Io nu beau decât whisky de un anumit fel. Mă duc în benzinărie să iau ce-mi place şi mă întorc imediat.
– Aaaa, nu se poate, io cumpăr! Stai că vin cu mata! şi dă se ridice, io îi pun mâna pe umăr:
– Stai aici, bre, că pierdem şi masa şi trebuie să pândeşti când vine ospătăriţa aia să ne ia comanda. Lasă, când mă întorc îţi spun cât face şi-mi dai dumneata banii.
N-are ce face, rămâne pe loc nu înainte să mă întrebe ce vreau să comand. Ce vrei dumneata, o friptură de care-o fi, îi zic. Şi plec.
Şi nici că m-am mai întors până în zile noastre.