Taguri Arhive: masina

Într-o parcare

de

…una oarecare.

Mașină lângă mașină. E ora de plecare. Deschidem ușile să iasă văpaia. Care iese și noi intrăm. N-apuc să trag ușa că cei de lângă noi vin și ei. Aud o voce pițigăiată:

– Deschide ușa, Mircea!

Și, Mircea deschide. Ridic ochii să nimeresc și mânerul ușii mele și să văd proprietara vocii. Trag ușor de ușa mea, nu de tot, că mai aveam un picior de scuturat de nisip. Pițigăiata în raza vizuală. Mică, la vreo 28-30 de ani, umflată în portbagaj și în butoiul din față. Cu față acră deschide ea ușa ei la maxim. Și, rânjește.

Îmbarcați, scuturați de nisip dăm să plecăm. Pițigăiata niciun semn cum ar face acel gest minimal de bun simț să tragă nițeluș ușa. Mimează preocuparea în a împături un prosop în spatele mașinii ei. Din când mai aruncă niscai pumnale lui Mircea. ” Nu!” ” Las-o acolo!” ” Nu vreau!”
Mă uit la ea. Cu același zâmbet de importanță vitală și grimasă, se uită și ea la mine.

Dăm cu grijă în spate, fără să-i luăm tangentă la ușa. Ieșim.

Deschid geamul:

– Mircea?

Mircea face ochii mari cât cepele.

-Ești însurat cu ea? Că dacă nu, n-o lua! E genul victimă perpetuă, soția soțului și mai și urâtă!

Și, plecăm.

Cratiţă, crăticioară

de

… faci tu tocăniţă superstară…?

Lidl. Am plecat după 2-3 prostii pe lista mea, m-am întors cu lista altuia. Cel puţin aşa părea în coş. Şi d-alea. şi d-ale. şi d-alea, să fie! M-a apucat amocul la casă când mi-am decartat, prin scuturare, tot conţinutul portofelului. Mă uitam cu ofitică la alte alea, numai la crăticioară, ba! Că n-am mai plecat de lângă ea de când am zărit-o! Şi m-a apucat a cânta:

Cratiţă, crăticioară
Nu eşti cam solitară?
De cu mine eu te-oi duce
Multă lume om seduce!
(că n-am avut altă rimă)

S-a făcut soare afară, frate! Mi-a deszăpezit maşina! Mi-a s-a deschis calea spre fericirea culinară! Mi-a luat minţile. Punct.

După cum se vede din poza cutiei, dublu funcţională. După cum nu se vede din poze, mai mare decât cuptorul. Chestiune pe care aveam s-o constat ulterior dar, cum eu nu ştiu să mă-ncurc în amănunte, a intrat cumva, mai precis pe diagonală. Că n-am avut răbdare s-o văd cândva pusă la treabă, adică la sarmale şi alţi pui culcaţi pe spate.

Pozele de mai jos sunt în ordinea logică-a mea, ceea ce nu înseamnă că e şi a altora-şi finalul conţine: ceapă, ciuperci, morcov, cartofi, 2 cutii roşii tăiate, juma de kil de vin roşu, usturoi, dafin, piper, 1 linguriţă pastă de ardei iute şi, nu în ultimul rând, gulaş de vită tras în unt, la tigaie. Ce-o ieşi, om vedea! Deocamdată ne-a îmbolnăvit cu mirosul răspândit prin toată casă! 😀

ps. merge cu gogonele! Ca focu′! 😀

Pentru că merit

de

…by Ana.

M-am nimerit, acum câteva zile, într-o zonă pe care, de regulă, n-o rulez prea des. Dacă cumva la an se întâmplă să ajung pe acele meleaguri îndepărtate ale Bucureştiului! Clar că e cu treabă, clar că de fiecare dată, datorită rulajului mare de schimbare de peisaj magazinistic(punct de reper esenţial pentru şoferul din mine), de aproape fiecare dată, descopăr America.

Aşa s-a întâmplat şi acum. Cum, dacă mă duc cu treabă, nu fac doar un circuit de formula 1, o târcoală, musai că mă mai scobor şi din maşină să ajung unde îmi trebuie. Pe drum pied, citesc, pe o vitrină de magazin, că e blec-fraideiul reducerilor la pantaloni. Ofertă, nu glumă! Intru. Mă învârt ca titirezul juma de ceas printre rafturi, suficient cât să mă încălzesc în paltonaşul meu. Când dau în clocot, mă hotăresc. Aleg, culeg, mă înghesui într-o cabină de probă.(Fie vorba între noi, urăsc probatul hainelor. Dacă vara e mai lejer, iarna, prefer să văd acasă ce-am luat! Pe principiul, dacă dă Domnul e pentru mine, dacă nu atunci e norocul cui s-o nimerii).

Întru. Trag perdeluţele. Scap de umeraşele cu pantalonii aleşi, agăţându-le. Scap şi de geanta din mână, punând-o pe scaunul din cabină. Broboane de sudoare îmi apar pe gât. Cald rău! În sfârşit, ajung să dau şi palton la cui. Un miros mă acaparează încetişor. Poafai, şi ăştia au probleme cu canalizarea şi mucegaiul! Din cauza spaţiului mic şi împrejmuit de perdeluţe, uite cum se simte de tare! îmi zic.
Mirosul mă împresoară şi mă face să bag a IV-a la descălţat. Trag de fermoarul cizmei drepte şi mirosul mă loveşte mai aprig. Eh, vine de la subsol, gândesc io, de parcă subsolul era în cabină şi nu le despărţea nimic!
Mă îndrept, scot piciorul. Mă aplec iarăşi să trag, de data asta, fermoarul de la cizma stângă. La reaplecare, mirosul îmi pare a fi de mucegai curat din sfântă căcăstoare! Ce draq mi-or fi trebuit pantaloni?! deja încep să mă îndoiesc de marea ocazie.
Dau jos şi cizma stângă şi îmi fac calculul că operaţiunea inversă o s-o fac cu perdeluţele trase ca să fie mai mult aer.

Mă reaplec cu ocazia scoaterii propriilor pantaloni.

Păzea, fugiiiiiiiiiţi! A murit familia de  sconşi! Ce spun eu aici, a murit o dată întreaga specie de sconcşi! Nene, crimă şi pedeapsă! Se ridica aşa ca un abur… o emanaţie de lovea cu upercut de KO la olfacţie!

Un gând tembel mă străfulgerează. Iau, hotărâtă şi iute, cizma stangă şi o duc la nas. Nada! Complectamente, NADA! Iau cizma dreaptă şi fac acelaşi gest! S-a dovedit fatal de aproape de nas! Vinerea 13, tramvaiul 13 şi etajul 13 s-au adunat grămadă! Adică momentul, lovitura şi striveala sub miros! M-am dezechilibrat, noroc cu peretele din dreapta de care m-am ţinut temeinic că altfel plecam cu tot cu perdeluţe trăgând după mine cabina improvizată!
Cu cizma la depărtare, îmi revin din iz. Şi, înţeleg. Căci, nu mi-a fost greu să pricep că hoitul era la mine-n cizma dreaptă iar de provenienţă, că n-am mai omorât niciun şobolan de acum 3 ani şi ăla e îngropat, pisicile nu-mi sunt străine! N-am mai avut niciun dubiu, că una dintre ele a găsit litiera ideală! Model cizmă, cu blană! Moale, pufoasă, călduroasă! High quality! Te joci?!
Normal că nu ştiu căruia dintre ele trebuie să-i mulţumesc cu vreo două şuturi sub coadă!

Ce pantaloni, ce reduceri, ce moment! Nici că mi-au mai trebuit!

Nici nu ştiu când mi-am tras pantalonii pe mine şi când m-am îmbrăcat cu paltonul! M-am încălţat, am tras fermoarele cizmelor ş-am ieşit repede înainte să vină vânzătoarea să dea perdeluţa la o parte ca să verifice dacă nu s-a împuţit careva la ea în cabina magazinului!

 

Cu rata

de

…pe rută. Poveste de acum 100 de ani…

Plec la drum. Mă urc în rata plină. N-am mai mers cu rata din copilărie. Dau din umeri mental a n-am ce face. Îmi fac loc şi, dintr-un noroc, o legătură de găini sunt date la o parte şi mă aşez pe un scaun. Nu contează nimic, nici scaunul plin de pene şi nici paltonul meu. La şase dimineaţa, nu mai are nicio importanţă. Drumul e lung. E cald în maşină. Geamurile aburite ascund mizeria dar nu şi mirosul de ţuică amestecat cu sudoare. De la şofer se aude în surdină un lălăit. E prea cald. Deschid paltonul şi din el îmi răsare costumul. Da, cu treabă, la treabă. Maşina opreşte. Vecinul cu găinile dă a lehamite din mână şi se scotoceşte. Scoate 2 lei împăturiţi. Îi îndreaptă, îi îndoaie pe mijlocul lăţimii şi-i ţine aşa, în aer, a aşteptare. Şoferul trece pe la fiecare. Adună. Când ajunge la noi, înfaşcă cei doi lei ai vecinului şi se uită a mirare la mine. Scot legitimaţia. Asta am, asta dau. Mormăie cu necaz un „fir-a-aş al draq!”. Trece mai departe. Nu mult. 2 secunde. Se întoarce.

– Mata ai venit să mă controlezi? îmi zice şoptit şi speriat.

– Nu. Am altă treabă, îi răspund.

– Mata ai venit să mă controlezi! zice, de data asta, sigur pe el dar cu obidă.

– Nu. Vezi-ţi de treabă. Pleacă şi dă drumul la maşină. Mă grăbesc.

– Ai venit să mă controlezi! Păi, ce io nu văd?! Legitimaţie, costum, geantă de şef! Ştiu io! Am cinci copii acasă!

– Pleacă! deja lumea se uită la noi. E din ce în ce mai cald. Aerul fierbinte şi pestilenţios îmi ridică stomacul gol în beregată.

Şoferul pleacă. Ajung la destinaţie. Cobor, nu înainte să-l aud:

– Am 5 copii acasă!

Uşile se închid, îmi văd de drum. Trag aer în piept tot drumul, până îmi îngheaţa plămânii. La treabă, cu treabă. E noapte deja când mă întorc. Aflu că ratele sunt din două în două ore. Stau la capăt de linie şi aştept. Vântul care mă bate din toate părţile mă face să-mi doresc izul cărpănos din rată.  Lumea se strânge în jurul meu. Rata vine. Ne urcăm pe apucate. Apuc şi scaun. Cu coada ochiului, în trecere, mă uit la şofer. E acelaşi.

Vine la mine. Direct, fără să mai pornească maşina.

– Mata mă urmăreşti! E sigur pe el şi e un amalgam de indignare şi frică. Uite, i-ai p-ăştia, şi scoate un teanc de 50o de mii de lei. Sunt 5 milioane. Hai, ia-i! E pentru matale!

Sunt obosită. El nu ştie. Eu, da.

– Te urmăresc, pe draq! Lasă-mă, nene, în pace cu banii tăi!

– Bre, mă ia la sentiment după ce-mi citeşte mai mult decât iritare în voce, spune, bre, adevărul. E clar că mă urmăreşti! S-a plâns vreunul, am reclamaţii! Sigur am reclamaţii, lasă că ştiu eu! Să plâng, ai draq, dar n-ar avea unul abonament! Ce să le faci, sunt săraci! N-au de unde! Iar io am 5 copii acasă. Hai, nu mă da în gât! Bei ceva să te mai încălzeşti că văd că eşti tare zgribulită?

Trag aer în piept. Sunt obosită. Vreau acasă.

– Porneşte maşina, îi spun tăios. Îmi vine să-i spun că discutăm la capăt, numai să mă lase în pace, dar mă răzgândesc că, de gânduri şi frică, ne bagă tălâmbul în vreun pom. Hai, ce te uiţi la mine?! Porneşte! sec dau comanda. Nu mai are loc de întors. Pleacă spre volan, bombănund la fel: am 5 copii acasă!

Mi-e frig. Mi-e foame. Sunt obosită. Moţăi pe scaun ca unul de-a scăpat după 12 cu 24. Ajungem.

Cobor. În spatele meu, şoferul.

– Bre, m-ai urmărit, nu-i aşa? Aaaaa, acum m-am prins, eşti procuroare!

– Nu sunt, lasă-mă-n pace!

– Da′, ce eşti?

– Sunt inginer, expert, şi-atât!

– Aaaa, deci, vezi, eşti tot un fel de procuroare! Ştiam io!

– Nu sunt! Vrei să-ţi scot legitimaţia? Uite! şi dau să bag mâna după ea, în geantă.

– Nu, nu, nu, laaaaas-o acolo! N-o mai scoate, ce draq! Hai să-ţi dau ceva de băut că eşti de treabă!

– Lasă-mă, nene, în pace! Vezi-ţi de drum, du-te şi-ţi predă maşina!

– Aaaa, nu-i nevoie, l-am învăţat p-ala mic, şi-mi arată un zbârlit de vreun metru şi ceva, care-mi zâmbeşte tălâmb. Hai, să-ţi dau ceva de baut!

Mă trage de mânecă. Mă smulg de mânecă.

– Hai, bre, nu fii tehui!

Tehui?! Mă lasă mută. Merg spre birtul autogării. Ne aşezăm la o masă.

– Ce să-ţi iau? Hai să şi mâncăm ceva. Ce bei? Vrei o ţuică?

Socotesc, adun, îi spun:

– Bre, uite care-i treaba. Io nu beau decât whisky de un anumit fel. Mă duc în benzinărie să iau ce-mi place şi mă întorc imediat.

– Aaaa, nu se poate, io cumpăr! Stai că vin cu mata! şi dă se ridice, io îi pun mâna pe umăr:

– Stai aici, bre, că pierdem şi masa şi trebuie să pândeşti când vine ospătăriţa aia să ne ia comanda. Lasă, când mă întorc îţi spun cât face şi-mi dai dumneata banii.

N-are ce face, rămâne pe loc nu înainte să mă întrebe ce vreau să comand. Ce vrei dumneata, o friptură de care-o fi, îi zic. Şi plec.

Şi nici că m-am mai întors până în zile noastre.

Dincolo de munţi, văi şi dealuri

de

…suntem noi cei care populam peisajul.

Şi zilnic văd şi experimentez „dorinţa de schimbare” a noastră. Cum toţi experimentăm, de altfel, în orice intersecţie. Din lucrurile simple, perpetuee şi cotidiene. Oi mai avea la minte şi la purtare 17 ani, însă, NU mai cred în basme.
Rocada intereselor joacă la ruleta manipulării. Başca, ieftineală la jetoane 😀

noi2

noi

noi3

 

N-am mai apucat să fac şi a patra poză. Trebuia să fiu atentă, mult prea atentă, cum să rămăn netamponată în nebunia asta. Căci după ce cele 2 tramvaie trec, ambele şine, fie una în contrasens, s-au populat cu maşinile celor a cărora nesimţire a depăşit demult cota de avarie.
Mai vorbim de valori? De respect? De normalitate?

Dincolo de munţi, văi şi dealuri suntem noi aştia mulţi care (nu)vrem şi nici nu putem fi ca într-o „o ţară ca afară”.