… că altfel nu se mai povestea.
O vorbă bună, un zâmbet, o floare.
Un orice material pe care ţi l-ai dorit şi de care aveai nevoie. O lingură, o masă, o casă.
O nebunie de moment. O rochie, un pantof, o maşină.
Când le ai la timpul lor- le doreşti ori ai nevoie- aprecierea vine dulce. Nu uiţi. Mâna care ţi s-a întins, norocul de care ai beneficiat, locul gol care acum s-a umplut şi-ţi poţi focaliza efortul spre altceva. E o bucurie plină şi eşti conştient. De existenţă palpabilă, reală, întâmplată. De(uneori)lipsa efortului.
Când sunt la timpul lor, ţi se potrivesc.
Înveţi să faci diferenţa dintre „mi se cuvine” şi „ce noroc că am”.
Când vin mai târziu, ele vin contorsionate de forma iniţială dorită. Cu mai puţin. Întotdeauna cu anii mai puţini în care te puteai bucura. Trăi. Beneficia. Care între timp s-au umplut cu altceva.
Când vin mai târziu, efortul pe care l-ai depus îţi dă certitudinea meritatului. Înveţi să faci diferenţa dintre „dacă vreau, pot” şi ” nu pică pară mălăiaţă”.
Efortul nu întotdeauna e îmbrăcat în haina cinstei şi asta face ca bucuria lui „mi se cuvine” să fie ipocrită, meschină, mârşavă. Asta e, însă, altă poveste.
Sunt haine care nu se mai potrivesc cu vârsta. Şi nici atitudini. Şi nici măcar lucruri pe care (acum)ţi le permiţi. Vine un timp când le zâmbeşti nostalgic a amintire de vis de tinereţe ori de cândva. Ceea ce părea extraordinar s-a transformat în moft ce nu-i mai găseşti rostul. Căci nu mai eşti acelaşi. Ai avut timp să înveţi să discerni între „pentru tine şi sufletul tău” şi „pentru alţii şi ficatul lor”. Şi dacă nu ţi-ai făcut un ţel în viaţă pentru ciroza celor din jur, atunci n-ai cum să nu înţelegi diferenţa dintre a îndeplini o nevoie/o trebuinţă şi a epata în văzul tuturor de „ficatul” lor întinzându-te mai mult decât ţi-e plapuma fie ea de orice fel ar fi: material, social, număr de ani, etc.
Aşa…precum diferenţa dintre a fii suficient şi a-ţi fii suficient. Şi linia aia subţire dintre de bunul simţ şi ridicol.
Şi dacă tot am ajuns la sufient şi suficienţă…cât îi trebuie omului?! Nu „cât” material ci cât timp îi trebuie până înţelege că nimic material nu compensează viaţa…Până îl strâng pereţii fie ei şi de palat.
Mi-am amintit de cineva care-a crezut într-o poveste c-o maşină. Şi rolul ei în viaţa mea.
Şi am pus câteva gânduri care-mi exprimă clar viziunea şi regulile după care mă orientez în traiul meu. De „ieri”.
Căci râd amar, ca şi atunci, la cât ştie despre viaţă, vise, oameni.
La ce mi-ar mai fi trebuit mie maşina aia?!…Cum să crezi o aşa prostie?!…
