…n-o da, că ţi-o iei!

Plec de servici. Cu capul mare cu altele pe care nu le-am lăsat la poarta fabricii. Înjur vreo doi din trafic, care călare, care pe jos. Mă reped, ca Zmeul Zmeilor şi la port şi la fapt, peste podul Basarab şi parchez direct în parterul Afi-ului(sâc că şi găsesc loc de parcare aproape de uşa de intrare în magazin!) .

Între timp mi se mai disipează din gânduri. Mă focusez pe a ajunge, la etaj, teafără şi fără să-mi scrântesc vreo gleznă că tot e sezonul, fie pe dalele lucioase, fie călcând prost pe treapta scării rulante, conform obiceiului personal. Cum n-am reuşit să fac nicio întindere musculară şi nici una orizontală, intru victorioasă în magazinul cu vopseluri. Alea, alea, alea, alea. Mă ia gura pe dinainte şi rostesc cuvântul magic: decolorare. Zdrag! 5 minute am vizualizat produse care mai de care. Că ăla face firul beton, că ălâlalt e mai domol, că unul e lin, că altul îţi face părul ciulin! În pauza dintre două respiraţii apuc şi-i spun suav, ca să nu fim golani : n-are fata bani! Se opreşte, trage aer în piept şi tragicul i se citeşte pe chip. Care tragic chip, după ce-mi eliberează bonul, are izul desconsiderării în formă uşoară.

Deschid portofelul, plătesc şi cu coada ochiului văd rătăcite(???? de unde, când, cum??), într-un ungher al pormoneului, două hârtii de 50. Ies din magazin, şi ca să fiu sigură, descind mai energic în portofel. De unde am banii ăia?! Pentru ce? Motorină am, facturi plătit, ţigări check. Bine, bine, dar ăştia pentru ce erau?
Deci, da! Am făcut economie şi ăştia au rămas şi nu mi-am dat seama! Mă umflă râsul de una singură prin Afi colindând!
(Nărozia asta ar produce spasme copiilor din premergător şi ar face ca să zboare berzele cu spatele! Io să fac economie?!??! Să rămână bani având în vedere ultimele cheltuieli apărute din senin de ne-a luat cu leşin?! Iar ultima parte a frazei e halucinantă! Cum poate să existe bani şi eu, femeia, să nu-mi dau seama?!?!?!)

Simt cum pe portofel îl apucă aşa o mâncărime în zona 50 x 2=100lei. Zâmbet larg, poftă de viaţă, locul potrivit. Întru în dreapta, intru în stânga şi-mi proptesc ochii pe vreo doo rochiţe şi-o pereche de pantofi. Le sucesc, le învârtesc, pe care s-o aleg, pe care de la inimă să mi-o dezleg. Las rochiţele, trec la pantofi. Rochie sau pantofi?! Că-s corai, că d-ăştia, Ano, n-ai!

Am pendulat vreo 10 minute când la alea doo umeraşe, când la raftul cu traşcaleţi. Logic, am plecat fără niciuna! De dragul sutei ăleia de lei, că prea era ultima şi parcă nu m-aş fi despărţit de ea, n-am luat nimic! Ştiam că nu poate fi ceva de durată, că doar am salvat-o de Afi, dar viaţa ei alături de portofelul meu din buzunarul de la piept, n-o să fie de lungă durată!

Relaxată, cu suta în buzunar salvată, plec spre casă. Ajung acasă. Şi-mi văd de ale mele. Recunosc, nu prea liniştită, parcă toate ale mele aveau aşa o irizaţie corai, de pantofi corai!
Pe când seara se îmbina cu noaptea, mă întreabă Manolu:
– Fată, ţi-ai cumpărat azi medicamentele? Că parcă zicei că nu mai ai…

…şi brusc, auzind întrebarea, mi-a dispărut şi ultimul ton de culoare din faţa ochilor!