Taguri Arhive: povestea

Povestea celor 7

de

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Povestea care nu s-a spus

de

… povestea şurubelniţei cu două capete. ( dacă e punguţa cu 2 bani şi surubelniţa e cu 2 capete, să nu ne lăsam mai prejos decât naratorul faimos şi la şcoală învăţat vârtos! 😀 )

A fost odată ca niciodată
O tânără fată
Care tot pleca 
Şi prin ţară-mi colinda!
Aha!

Pe când schimbam trenurile la 4 dimineaţa în Gara de Nord, pe când valizele femeilor erau mici cât genţile sportivilor de mititele, în vremurile când căderea părului, colesterolul(ca să nu spun de superponderalitate) şi bufeurile erau cuvinte şi acţiuni de care nu auzisem şi nici nu-mi închipuiam că or să mi se întâmple (şi)mie vreodată, deci, în acele vremuri îndepărate delegaţiile erau precum apa izorului care curge la vale, de unde şi versurile poetului:
Pe şină în jos
Salută respectos
Ăi din delegaţie 
Plini de aspiraţie!

Sau, ca să respectăm adevărul istori
Azi la Timişoara
Mâine în toaţă ţara!

Vremurile erau aprige. De pensiuni nici că se auzise, de hoteluri abia ce le închiseseră din lipsă de avânt turistic şi alte coţcării mioritice pentru care încă DNA-ul n-a deschis dosare.
Întreprinzătorii în ale tehnicii şi trecerii din avuţia statului în aia personală ne cazau pe unde puteau. Fie în internatul şcolii, fie în camerele lu′ a bătrână care primea musafiri pe bani. Cum 2 Mai-ul nu-mi era necunoscut că flower-power fusesem şi eu cândva, locaţiile cu pricina nu-mi întorceau nici nasul pe dos şi nici caricaturile de paturi nu-mi stârneau spaima că geană pe geană n-am să pun.
Pe undeva prin Hunedoara, pe când Crivâţul bolborosea aprig pe maidan, undeva în noapte, trenul nostru cel de toate cele 10 ore cât făcusem până acolo, ne-a debarcat în toată splendoare iernii. Ajungem la internatul şcolii unde am dat de-un ghişeu pe post de cancelarie. În spatele geamului de unde nimeni nu răsărea se vedeau ceva urme de vieţuire. Ici-colo câte un paianjen, iar ducă 3 minute de nemişcare cu nasul lipit de geam, un şobolan care n-ajunsese la vârsta maturităţii. La vreo juma de ceas o doamnă ciufulită şi pe cap şi în cap ne-a întins cele două chei pentru cele două camere. Fetele cu fetele , băieţii cu sticlele. C-aşa e la şcoală!
În cameră, draperiile trase. Frig ca la Polul Nord. Ne băgăm fiecare în câte un pat, ne facem turbane care din ce apucăm, io dintr-un prosop mai măricel, colega dintr-un pulover pe care-l înnodă de mâneci în semn şi nod cu fundiţă.
Dimineaţa aveam să constatăm: Crivăţului nu-i pasă de draperii. Le amestecase şi le îmbârligase cât să cuprindem cu mâna şi gerul de afară. Gemurile nu stăteau închise nici legate cu sârmă din cauză de balamale fără şoroabe!
Şi atunci mi-am zis în barbă
Că de-oi mai vedea vreodată 
Că stă draperia lată
Să o smulg din galerie
Că fereastra-i loterie!

Acasă, într-un spital, pe când făceam frisoane la temperatura de 40º şi două perfuzii pentru hidratare, iar asistenta-mi făcea fundu′ ciur cu ampicilină injectabilă, în rarele clipe de luciditate, micul inginer din mine îmi spunea:
Să ai şurubelniţă la tine
Că nu ştii ce mai vine!

După aventura asta ochii mi s-au făcut precum ai viezurelui. Cum vedeam pe undeva o şurubelniţă, cum intra în calculul SDV-istic! Să intre în portofel, dacă nu, să aibă mânerul fin, să aibă mărimea cât să n-o confund cu vreun creion dermatograf! Şi, ca în alte balade şi povestiri autohtone, niciuna nu se potrivea.
Într-o zi, pleacă Manolu pe meleaguri îndepărtate ca să îndeplinească, precum Hercule, cele 12 2 porunci ale autorităţii locale. La întoarcerea soţului nerisipitor, printre acele rufe cu elastic în talie şi picior scurt, găsesc… un ceva cu clemă.
Prea dreptunghiulară, prea scurtă, prea ca…nimic ce văzusem până atunci.
Trag delicat de un capăt, trag cu nădejde ce celălalt. Erikkkkkkaaaaaaaaaa!
E EA!!! Mama şurubelniţelor! Visul poşetelor! Şurubelniţa pe care o căutasem de 10 delegaţii!
rsz_12715320_10201293369493114_5412549246320185806_n

rsz_12715552_10201293369453113_2946827543958494020_n
Acţiunea confiscării n-a durat mult şi nici n-a durut aproape deloc! Nimeni n-a avut de suferit.

Şurubelniţa a fost pusă la loc de seamă! Între dermatograful verde, ăla albastru, cel mov, alături de pudrieră, rimel, dermatograful bleu, turcoaz, sub rujul maro, deasupra rujului roşu, la dreapta de dermatograful negru şi alături de încă 7 alte culori de ochi, în rând cu corectorul.

La nici două delegaţii depărtare de momentul confiscării, ajung la Constanţa. Într-o locaţie, unde paturile erau pe cadre de fier prinse în şuruburi, iar în fantele L-urilor de cornier proptite nişte pfl-uri pe care tronau saltele slinoase. Numai geanta de-o aruncai pe saltea şi cădea pfl-ul în abisul cornierului proptindu-se ferm de podea! Cercetarea la faţa locului n-a durat mult. Două şuruburi lipseau cu desăvârşire. Geaba am căutat prin toată camera pe sub pat… Filetul lor nu mi s-a arătat…
Mi-am amintit de şurubelniţă. Că e cu 2 capete. Magnetice(sâc, Magda!). Pe care le-am scos şi le-am proptit frumuşel şi ferm în găurile cornierelor. Şi pe care am dormit până dimineaţa, neîntoarsă că nici nu mai era cazul şi nici nu mai era cazul!

Şi-am încălecat pe şa şi v-am spus povestea şurubelniţei de care nu mă despart niciodată fiindcă multe, de atunci, am mai experimentat şi…ca să parafrazez reclama:

…Călătoria continuă!

Ceva nou, ceva vechi

de

…ceva albastru, ceva de împrumut.

Sau cum ar zice englezul, mai pe lung, clar şi larg:
„Something old, something new, something borrowed, something blue, and a silver sixpence in her shoe”
Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru şi, mai rar, o moneda de argint în pantof.

Şi dacă pentru în Anglia acestea sunt tradiţii încă din epoca Victoriană, pentru epoca noastră, în cu totul alt segment- pe principiul „unde dai şi unde crapă!”, începe să fie un obicei.

Un amic spunea zilele trecute că azi ceea ce ucide educaţia este creativitatea. Ceea ce nu e deloc departe de adevăr.
Pentru că de ceva vreme tot răsfoiesc diverse, am observat că de fapt nu creativitatea în sine este problema ci faptul că din ce în ce mai mulţi nu cunosc limita dintre creativitate şi denaturare. Să continui povestea e una, să schimbi povestea cu tot cu sensul ei, e alta. Că doar şi lupii sunt mâncaţi de Scufiţele Roşii! Cele de pe tocuri!
Cel mai la îndemână exemplu este nebunia reclamelor tivi care modifică poveştile până ce praful şi pulberea se va aşterne peste cele autentice. Mimeticii au dus-o şi mai departe.

Se căsătoreşte roaba ta Cartea cu robul tău Publicul.

Şi aşa am ajuns la segmentul în care cu ” ceva nou, ceva vechi şi ceva de împrumut” se scrie o carte, după următoarea reţetă:

Ceva vechi:

Ceva ceea ce ai scris/spus deja. Al tău sau al altuia. Oriunde, fiindcă la multitudinea de posibilităţi din ziua de azi, nu e deloc greu. Lumea virtuală cu toate laturile ei- blog, tweeter, reţele de socializare- este la îndemâna aproape oricui. Totul e ai WI-fi şi să fii cât mai vizibil. Şi dacă tot le-a plăcut celor care te-au like-uit, atunci merită din plin să fie şi pe bani, adică într-o carte. Este emblematic să te autocitezi, şi dacă tu nu te admiri, atunci cine?!
De 100 de ori acelaşi lucru, cu atât mai bine. Până pricepe toată lumea, desigur, până acolo în spate în fund la taxatoare, care aplaudă dar se vede că nu şi pricepe.

Un banc spus ieri de prietena mea Magda este edificator:
„De câţi narcisişti e nevoie să schimbi un bec? De unul singur, că Pământul şi întreaga Galaxie se învârte în jurul lui!”

Ceva nou

La capitolul ăsta nu trebuie să te străduieşti prea mult. Ceva nou mereu o să fie coperta. Cineva tot face o poză, un desen, o pictură. Are balta peşte. Şi drepturi de autor.

Ceva împrumutat

Când ai atâtea surse de inspiraţie, altele decât cele clasice şi de acum învechitele: luna, soarele, răsăritul şi apusul, dragostea şi trăirea, ei bine, îţi este la îndemână să graseiezi pe orice subiect. Nu contează dacă i se vede coada „r-ului” ieşind dintr-un proverb, banc sau o caricatură Matty, principalul e să fii „creativ”. Poanta finală e bună, are succesul garantat şi se potriveşte la orice inepţie. Proprie sau auxiliară.
Faţă de tradiţia Victoriană care spune că trebuie înapoiat obiectul împrumutat, în cazul cărţilor, odată ieşite de sub tipar, poartă în el „împrumutul” înclusiv la plătitor care e lovit de râvnă să recitească ceea ce ori ştia deja, ori jinduia după oarece plagiări.

Ceva albastru

Ceva albastră devine situaţia, încet, încet şi sigur. Poartă zâmbetul fericirii şi chipul aroganţei a apei de ploaie.

O moneda de argint in pantof

Ca în realitate, acest obicei a început să dispară. Sixpence a devenit un fel de doibani. Că era incomod pentru mireasă, spune una lume, eu cred, însă, că bunăstarea nu se construieşte în pantof. Poate să fie el şi de cleştar când ai asemenea apucături, n-ai cum să calci cu prestanţa unui autor de operă literară ci doar ce înalţi praful uliţei ca şi pintenii cocoşului. Ăla care oricum a ajuns în oală.
Oala gospodinei.

Ps. Să mă apuc să scriu o carte, două, nouă? 😀

Hai diri da

de

…hai diri da
Ce le mai place ţărâna!
Şi se mai scăldă în ea…

Îmi povestea acum câţiva ani buni, un prieten, despre altcineva. Era uimit, ca să nu spun consternat. Acest altcineva îşi petrecuse vreun an pe la Londra. Aproape ca la Non-stop. Că strânsese ca hamstărul bani cu care să se întoarcă în ţară. După anul ăla petrecut pe meleagurile pe care curge, ca şi Tamisa, slovele scrise şi vorbite ale lui William, fie el Shakespeare sau al II lea, ori ale Queen fie Mary, fie Elizabeth, ei bine, omul se întorsese neaoş. Neaoş cum plecase. Nicio vorbă saxonă nu se lipise de el. Pe lângă mirarea de cum s-a descurcat amar de timp, a venit mirarea cum de nu s-a împrietenit româna cu english spelling. Măcar aşa, de ochii Coanei Chiriţa, spre slava lui Caragiale:
Mai neim is Cucu. I laic Britani. Ieu mys dyn Caracal.

Nada. Absolut nimic. Şi dacă nici vorba nu s-a legat, nimic altceva nu l-a strâns de colţurile caracterului. Nici mentalitatea, nici amabilitatea şi evident că nici bunul simţ la braţ cu bunele reguli de convieţuire.
Că iubirea de moşie e un zid
Din care eşti făcut să nu rămâi gravid!

Cum de atunci trecură ani, poveştile au mai venit, le-am savurat şi le-am uitat. Nu şi pe cele de la Paris.
Unde s-ntâlnit cioara cu bâtlanul
Şi românul cu tot neamul.
Foaie verde ciuboţică
Mie-mi spune Ionică!

Că unde putea, dacă nu sub turnul Eiffel şi la uşa lui Sacré-Coeur? De la Gare du Nord unde se bătea o alba-neagra de nu înţelegeau francezii ce-i ăla fraier, pâna la aeroportul Orly, unde se descălţau haidamacii şi se deratiza, mai apoi, tot Île-de-France-ul.
(Fie vorba între noi, aştia din urmă cu şosetele împuţite erau cam adaptaţi zonei la ce mizerie mi-a fost să văd în tot Parisul- sigur că da, de la magrebiani şi de la puhoiul de turişti veniţi din toate colţurile lumii să vadă, pe bani buni, minunile şi artefactele furate de la alţii, nicidecum de la perucile ce ţineau în cuşcă păduchii, ori de scările pline cu rahat.)

Şi ca să închid bomboana la colivă, zic răspicat că nimic şi nimeni nu îi schimbă pe câte unii. Pot ei să umble neîncetat prin toată lumea, niciun obicei, regulă, act moral sau igienic nu îi perturbă decât în măsura coercitivă şi pe durata cât îi văd alţii. În spatele uşilor închise redevenim ei, doar lut modelat de apă. Şi se mândresc cu asta: Dă-i draq p-ăia, ce proşti, ce tâmpiţi!
Pitorescul grobian şi marcat (doar, şi pe vecie!)cu ştampila de ausländer-i.

Sau, cum povestea un amic plecat în Canada că i-a răspuns un canadian când i-a atras atenţia că au multe reguli absurde:
„- Se prea poate să fie aşa, dar atâta timp cât ele există şi sunt respectate de toţi, n-o să ajungem niciodată la haosul de la voi! „

În spiritul lui R. Stanca, zic şi eu:

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce se-ntâmplă azi cu naţia din glia strămoşească
Şi nici atunci nu-i sigur c-am putea să fim
Noi creanga lor de aur, ei frunza noastră prietenescă.

De la ţară adunate

de

…pentru realităţi derapate .

Povestea ascultată, şi minteneş, pe scurt, redată, mi-a amintit de bancul cu baba. Care nu vroia să treacă strada. Pentru că n-avea nevoie.

Într-un colţ de ţară sau de provincie uitat de lume, civilizaţie şi noroc, dar neuitat de politicieni înainte de alegeri. Într-un loc unde duduia cândva o ramură a industriei, unde contractele de peste mări şi ţări se înghesuiau la porţile fabricii. Unde acum, cu zvărcoleli trage să moară sau mai bine zis, e moartă dar am refuzat (cu disperare)să cred ceea ce văd.

Între două tururi, întreaga comunitate doritoare şi prestatoare de vot, din primul tur de scrutin, şi-a schimbat opţiunea. Pe baza de 50 de lei pe cap de votant/săptămână şi în fiecare zi cu pungi pline de ulei, făină, zahar, mălai. Din poartă-n poartă, din bloc în bloc. Cârciumile au duduit, lumea s-nveselit, tuciurile a mămăligă au plescăit şi la vot bucuroşi au pornit. Şi-au votat.

„- Bă, ş-acum, cum mai derulez eu proiectul cu apa curentă să o bag în case?! a întrebat primarul.

Răspunsul a venit sec:

– Dă-o draq de apă curentă, că avem puţuri!”

M-am tot gândit, pe drum, la întâmplarea reală povestită. În colţul ăsta de ţară de care scriu, 10 lei e mare. Foarte mare. Restul bancnotelor sunt fictive ca în calculatoarele băncilor, la ei, pe caietele de datorii ale buticurilor de unde îşi cumpără strictul necesar. Priveam împrejurimile şi nu mi-a fost greu să înţeleg. Case dărăpănate. Blocuri în paragină. Fabrica aia cu mii de geamuri sparte. Halele pustiite şi tâlhărite de orice utilaj. Griul şi deşerăciunea aerului. Posomoreala oamenilor. Din haine şi de pe feţe. Mulţimea de barăci cu second hand. Fără speranţă, fără viitor. Prezentul este singura zi pe care şi-o pot permite iar asta le ocupă tot timpul, cum s-ar spune.

Undeva în răspunsul ăla stă deşertăciunea zilei de mâine. La ce le-ar trebui apă curentă când o dată cu apa pe ţeavă, le vine şi factura, factură pe care n-au din ce s-o plătească, nici azi dar nici prea curând socotind în ani?! Când şi ultima redută a locurilor de muncă, din zonă, o văd cum se mistuie în altă şmechereală. Aşa, apa din pământ e gratis. Partea cu civilizarea vine mai târziu după asigurarea nevoilor primare şi a gurilor de crescut înconjurătoare.

În toată întâmplarea, însă, stă dezastrul strategiei naţionale tot perpetuat indiferent de care parte sau culoare politică a fost la putere. De 25 de ani, tot au pus carul înaintea boilor. Şi tot de atâţia ani, momim boii să împingă carul. Doar când e nevoie de ei, la alegeri. Părăsiţi în restul timpului se descurcă cum (nu)mai pot. Jigăriţi(din ce în ce mai mult)se mulţumesc cu puţin sau sunt gata oricând să-şi vândă votul şi nu numai. Şi asta e tot ce contează. Câţi mai mulţi săraci şi goi, câţi mai puţini „aleşi”. Numărul de manipulabili e cel care contează. În orice colţ de ţară. În orice domeniu. Acum şi-n vecii vecilor, amin!

De câte ori plec şi ies de sub cupola mirobolantă a capitalei, de atâtea ori mă întristez şi mai tare. Prăpastia dintre oraşul Bucureşti şi restul oraşelor sau a comunelor este din ce în ce mai mare. S-a transformat în hău. Şi parcă nimeni nu-l vede şi nimănui nu-i pasă. Ceea ce nici nu mai admitem că mai e posibil, există chiar sub nasul nostru.
Dincolo de pragul Bucureştiului e o sărăcie cruntă ai cărui păduchi să nu ne imaginăm că nu ne vor ajunge.

update, aşa picat la momentul oportun. Principiul e valabil şi pentru subiectul de mai sus. Click a i c i