Taguri Arhive: viata

Din rai în necesitate

de

Am copilărit într-un cartier bucureștean oarecare, nici de centru dar nici periferie. Cartier în dezvoltare unde blocurile începute, materialele de construcții, resturile lor și mai ales movilițele de pământ din excavări erau pretutindeni. Asta era normalitatea noastră la care am știut să ne adaptăm rapid.

Vara, hoții și gardiștii printre betoanele turnate ce nu depășeau etajul 3 sau, pocnind carbidul într-o căldare abandonată sau, împrăștiind peste tot bobițe de polistiren când ne croiam vreun avion pe care-l lansam și urmăream plutind, sau nu, din construcții în desfășurare.

Iarna…oof…iarna, movilițele erau raiul. În gloata de copii, diferențele, de neam sau material, nu existau. Îmbrăcați ca pinguinii, cu obrajii roșii, nasurile curgătoare astupate de fularele legate la spate, trăgând ca boii la jug săniile grele făcute din fier forjat și plăci groase de lemn, cu țipete și bucurie, căzături și întreceri, de la care nu ne mai lăsam duși din zori până-n seară. Înghețați, cu zăpada bobițe ce ne atârna peste tot ca lemnul atacat de carii, ne întorceam în case. Uneori, mai luam și câte-o scatoalcă, din cauza ceasului târziu, pe care-o suportam cu bucuria gândului că, a doua zi, o luam de la capăt.

Asta a fost copilăria urbană. Pe care noi am trăit-o și care, astăzi, doar amintirile au mai rămas din ea și astea cât ne-or mai bântui în mințile îmbătrânite prea devreme.

”Uite, zăpadă!” Mă uit lung…”Văd… dar de ce nu mă mai bucură vederea ei?!”

Vremurile ne-au furat nouă bucuria trăitului iar copiilor noștri, copilăria. Temerile ne-au invadat la vederea ninsorii. Să nu alunecăm pe străzile și trotuarele ne deszăpezite. Să nu ne fie frig sau să ne îmbolnăvim pentru că fizic, am devenit fragili și vulnerabili. Să nu ne blocăm prea multe minute în șir în traficul troienit sau, mai rău, să se oprească circulația. Să găsim loc de parcare sau dacă-l avem, să nu ni-l ia altul după ce ne-am și îngrijit de el. Să nu ne înghețe picioarele de la zloată murdară. Să nu ne strivească a neputința plății facturilor și a prețurile în ascensiune. Să nu… Să nu…

Glasurile de copii nu se mai aud pe străzile ninse. Ascunși în case, mai mult sau mai puțin confortabile, sunt pregătiți pentru viitor. Nu, nu al cunoașterii, ci al însingurării, al ruperii definitive de societate, familie, nevoi și realitate. În Meta, ninsoarea e caldă și gerul prietenos.

Printre griji, stres, minciuni, manipulări și poveri ne uităm lung la stratul alb încă imaculat care a devenit, în mintea noastră, o grijă în plus. Iarna cu gerul ei, mult sau puțin, a devenit, rațional, doar o necesitate. O primenire a aerului, solului și a apei. Un rău necesar. Și din fiecare ”rău necesar” ne-am ridicat ziduri în care viețuim zi de zi și care ne închid și ne schimbă. În nemulțumiți și nefericiți, frustrați, temători și bolnăvicioși, pragmatici, mercantili și răutăcioși. În singuratici apți pentru combat-ul corp la corp, bucuria negustorilor de vieți.

Cu ce rămâi din

de

…viața pe Pământ.

„Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viaţă nepotrivită“.
Bertolt Brecht

”Viaţa trăită pe Pământ a încetat să mai fie un mister. Astăzi, pentru mine a devenit o revelaţie. Ne naştem goi, pe aceasta o ştim cu toţii, însă nu toţi acceptăm că vom pleca la fel. Viaţa trăită pe Pământ ne oferă satisfacţii sau neplăceri, uneori surprize. Că trăim fericiţi sau mai puţin fericiţi, că ne supunem tiparelor, reuşind să bifăm lista până jos sau că evadăm, un lucru este cert, noi nu rămânem aici.

Împlinirea va veni la tine în funcţie de măsura în care te exprimi. Nu te ajută la nimic doar analiza şi gânditul. Sinceritatea este atrăgătoare, pragmatismul este necesar, isteţimea a devenit sexi. Şi toate lucrurile sunt bune atunci când ştii să le priveşti. Personal, consider că după viaţa trăită pe Pământ rămâi cu gradul în care ţi-ai manifestat unicitatea.

Nu cunoştinţele, nu studiile, nu cultura şi nici tradiţia ori politica, nu ele te vor călăuzi mai departe, ci tu. În ce măsură ai fost tu însuţi în viaţa trăită pe Pământ sau în ce situaţii? Ai trăit mai mult cu mintea sau cu sufletul? Dacă ţi-ai dezvoltat mai mult mintea după moartea minţii în care ai tot investit, vei fi mai mic. Dacă ţi-ai hrănit mai mult spiritul vei fi stăpânul tău şi vei decide pentru tine. Atunci vei şti cine eşti.

Atâta vreme cât trăiţi, învăţaţi să fiţi fericiţi chiar şi atunci când sunteţi nefericiţi. Gratitudinea este atitudinea cu care oamenii împliniţi păşesc prin viaţă. Aici dragostea este biletul vostru de trecere. Altruismul este ultima etapă experimentată. Cei care au fost crucificaţi în trecut rosteau, în gând, sunt recunoscător că trăiesc asta.

În urmă cu câteva zile am fost întrebat cum de nu mă deranjează faptul că oamenii postează fragmente din cărţile mele fără să specifice sursa sau numele autorul. Întrebarea mi-a amintit un lucru foarte important.

Mi-a amintit importanţa mesajului pe care îl transmit şi că scopul a fost ca ele să ajungă la oameni, că le oferă mângâiere şi îi încurajează să înainteze în vieţile lor. Mi-a amintit că nu numele meu trebuie să apară pe Facebook, în ziare şi la televizor, ci conţinutul. Cărţile pe care le-am scris nu sunt ale mele, sunt ale voastre şi aşa va rămâne. Mulţumesc.

Analizând mai mult natura realizez că am de-a face cu o femeie. Aceasta mă face să fiu sensibil şi responsabil şi încerc să mă apropii cât mai mult de ea. Mulţi oameni trăiesc în simplitate, la ţară, liniştiţi. Aceştia nu trăiesc sufocaţi de presiunea oraşelor, de superioritate, minciună. Ei sunt oameni puri care nu cunosc falsitatea şi nici mândria, invidia sau dispreţul. Sunt oameni cinstiţi care iubesc oamenii şi animalele şi apreciază viaţa.

Şi totuşi răul s-a răspândit şi acolo, oamenii ca cei pe care i-am descris sunt din ce în ce mai puţini. Ei s-au retras din cauză că nu se regăsesc în lumea aşa cum este astăzi, dar nu ştiu cât vor rezista.

Dacă mi-ai cere să îţi descriu ceva ce îmi defineşte cariera ţi-aş dărui cartea MIKEL. Dacă m-ai întreba ce îmi defineşte existenţa ţi-aş demonstra iubirea.

Viaţa trăită pe Pământ m-a învăţat că iubirea nu este o dramă, despărţirea nici atât. Ura te face dependent de cel pe care îl urăşti. Atunci când eşti părăsit ai de-a face cu un om confuz, nicidecum cu unul înşelător. Oamenii devin astfel din teama că nu îşi vor umple golul interior şi sunt speriaţi. Azi jură iubire crezând că o simt, mâine nu mai ştiu ce au jurat iar după ce fug mâncând pământul se întorc. Atunci decizia va fi a ta.

Cu ce rămâi la final?

Toată suferinţa rămâne aici, nu iei niciun gram cu tine. Aşa se întâmplă şi în viaţă. Experienţa mi-a demonstrat că supărările, conflictele şi nemulţumirile se uită, doar bucuriile rămân. Personal, din copilărie nu îmi amintesc singurătatea, sărăcia, drama, ci emoţiile şi bucuriile. La fel ca cele din fiecare călătorie.

Linişteşte-te, viaţa trăită pe Pământ nu este atât de cenuşie precum pare că este în unele zile. Sunt convins că omul care a plecat de lângă tine a fost minunat şi că a avut un impact pozitiv asupra celor pe care i-a lăsat să experimenteze şi altceva. Toate etapele vieţii trebuiesc trăite cu inima. În viaţa trăită pe Pământ un simplu ce mai faci, rostit la momentul potrivit, către oricine, îţi poate construi întreaga viaţă.

Viaţa nu se termină! Imaginează-ţi tristeţea pe care ai simţit-o când ţi-ai luat rămas bun de învăţătoarea ta cea dragă, atunci când ai absolvit. Viaţa nu s-a terminat odată cu tristeţea care te-a copleşit, abia avea să înceapă.

Ai trăit frumos alături de omul pe care l-ai iubit, care te-a iubit înapoi iar împreună aţi învăţat atâtea? Bucură-te, deoarece viaţa trăită pe Pământ merge mai departe. Nimeni nu îţi poate lua amintirile, a sosit momentul să începi o altă viaţă. Sunt convins că tu ai decis aceasta fără să fii conştientă de alegerea ta şi te asigur că a fost cea mai perfectă alegere. Astăzi vreau să văd că te ridici.”

Frumos, nu? 

Nevoi și spaime

de

…la șes, la deal.

Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal,  le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:

– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!

Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.

Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.

Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.

Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.

Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.

Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.

Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.

De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.

Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.

Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.

Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.

Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.

Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:

”Nu șchioapătă calul de-o ureche”

De vorbă

de

…din vorbă-n vorbă.

Nici nu contează, nici nu e important de unde până unde am ajuns, din vorbă-n vorbă, să(-mi) pun întrebări:

Cât costă o viaţă? 
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Legea talionului. Viaţă pentru viaţă. Abia atunci plăteşti. Până la capăt.

Cât e preţul unei destin?

Preţul vânzării. Pentru care eşti aruncat la coş. Ţi-l pune cel ce-ţi sechestrează bunurile cel mai de preţ: timpul şi răbdarea îngemănate în inimă.

Cât timp …?

Toată viaţa. Chiar dacă uneori umbra uitării acoperă. Undeva acolo există. Şi vina, şi vinovăţia, şi dispreţul valorii.

De vorbă , din vorbă-n vorbă, am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Că nimic nu-i întâmplător. Legea talionului se aplică. Cumva, cândva, cuiva.

Viața pe segmente

de

…de 20.

De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.

La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.

La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”.  20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4.  E criza, de la 40, a maturității.

Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.

Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.

Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.

Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?