…sau mai puţin semnificative.

Litoralul românesc are un iz aparte. E ca o maaaare shaorma cu de toate. Nu ştiu dacă e vorba de toleranţă sau obişnuinţă, dar nu-mi displace atât de tare încât să mă sictirească sau ursuzuiască sau să arunc cu vorbe pline cu nefericiri în el. Ăsta e el, aşa cum e. Oamenii, locurile, putinţele şi neputinţele.

Stăteam şi mă uitam ieri la mulţimea strânsă în jurul „indienilor”. Habar n-am! Cine sunt eu să-i judec pe ei sau bucuria lor de-a asculta, a participa la spectacolul ăla?  Dar erau mulţi şi cu chipurile senine şi zâmbitoare… că ştii, te gândeşti dacă după ce-ai văzut în tot restul timpului străzile gri cu oamenii şi mai gri sau cu feţe apăsătoare, trecând de joasa prestaţie a unor pene cântătoare şi dansatoare, dacă, deci dacă, până la urmă ce-i mai important…dacă nu efectul asupra fiecăruia dintre noi?

Ca întotdeauna m-au impresionat poneii. Tristeţea lor.

În rest, nimic special, doar o faună şi-o floră autohtonă, nişte oameni după posibilităţi, după exemplele pe care le-au strâns de-a lungul timpului, după gradul de cultură şi civilizaţie pe care şi le-au permis sau le-au fost permise.

E uşor să judeci ce nu-ţi place însă eu rămân la aceeaşi idee fixă că aşa s-a hotărât să fie. Mulţi şi manipulabili, cu bucurii simple la indieni.

Am prins mitingul aviatic de la Tuzla. Pe drum, deasupra noastră. Fain.

În rest, văd doar ce vreau, aud doar ce-mi place.