Taguri Arhive: zile

Minivacanța de 3 zile

de

…cea intrată la apă!

E jos seara. Nimic neobișnuit, nimic programat, doar liniștiți cu gândul de weekend și un grătar în tihnă. Stăm ca moșii la o agapă de ceas târziu și ne trecem în revistă trecutul apropiat și viitorul asociat. Asociat cu clasa 12-a. La trecut, ne mai bucurăm(și ne minunăm de minunea de copil) încă o dată de trecerea examenului de la Cambridge English. Că n-a avut oră de meditație. Ea singurică, singurea. Tot concediul, de 2 săptămâni din iulie, n-a făcut decât teste. De pe net. Brava ei!

Cu viitorul, ehehe, cu ăsta stăm de nici mâțul TT nu vrea să participe la discuții, o tulește în bucătărie de unde se aud acerbe bătălii c-o pungă. Ignorăm TT-ul, și adunăm materiile. 4. 4 x min 5oo pe lună. De pregătiri. Ne ia amocul.  Nici nu îndrăznim să rostim ce avem de rostit. Ce mai tăiem, ce mai rămâne. Ni se pironesc ochii fiecare pe câte ceva. Ai mei, undeva p-o ramă. Ai lui, undeva pe ecranul televizorului. Ai niciunuia nu se mișcă semn de adâncă meditație transglobală și financiară. Când reușim să ne deșcleștăm gurile, ne îmărbătăm ca babele. Las′ c-o fi, las′ că trecem, las′ c-o să fie!

– Mergem la mare? a căzut ca tabloul din perete întrebarea lui Manolu.
Negativista din mine colț cu aia rațională mai să mi-o ia înainte dar răspund repede:

-DA!
Pe principiul ultima oară în această vară și până la ailaltă nici drum n-om mai vedea, nici portofel n-om mai avea. Că nu mai are la ce!

Nici gândul că ne rămân animalele, de data asta, chiar singure, nu ne-a oprit! Bagaj minimal. (Pe dracu! Tot de juma de portbagaj a ieșit!). Mă rog, după vinerea zbuciumată, ne-am pornit la drum. A2. Nimerim în spatele unuia de Iași. Și, ″la un semn deschise calea″, adică la fleshuri după flashuri. Noi după el. Nu, nu zic nimic dar fuse primul drum după ani în care nici măcar vreun ochi să se fi gândit la somn după cum le era obiceiul imediat cum dădeau de – – – – – – și gri, gri, gri.

Cazați în 10 minute cu tot cu bagaje desfășurate pe rafturi. Hai să mâncăm!

Terasă, cald, veseli, muzicuța anilor ′80 în surdină. Ne bucurăm ca pitpalacii seara pe răcoare cu câte-o palincă în fața și așteptând nerăbdători care ce-a comandat.
Cum ne bucuram noi ca focile, odată mă străpunge. Nu bag în seamă că zic că mi s-a părut. Nici 20 de secunde mai târziu, urgia se declanșează. Măseaua. Îi dau cu palincă. Îi dau și cu al doilea pahar. Pe mine mă ia cu amețeală, pe durerea din măsea o ia cu agitație. Îmi ies ochii. Pulsează. Mai întâi, în timpan. După vreo 5 minute, și-n ochiul stâng.
Mănânc și plâng. Mănânc. Plâng. De le stă, sărăcilor ai mei, mâncarea în gât.

Ne oprim la prima farmacie. Anestezină. 400 mg de nu știu ce. Trec în extrema ailaltă. Veselă! Dragii de ai mei se mulează pe situație. Ce naiba să facă?!

La 4 dimineața aștept vreo juma de ceas să-și facă efectul și a doua porție de 400 mg. Își face. Ne lasă în pace, acum era problemă colectivă, până mai spre după amiaza zilei de sâmbătă. Când netrebnica s-a gândit la alte instrumente de tortură. Cuțite. Din măsea în cap, din cap direct în inimă. Mama și sfinții tăi de mătrăgună făcuși infecție. Eram în stare de asediu!
Manolu se uita în ochii mei, aștepta să zic Hai! la București acasă că nu se mai poate! Și-aș fi zis, dar acasă nu era la fel până la răsăritul soarelui de luni?? Mă uit la amândoi suferinzii alături de mine și mă gândesc că nici nu merită cale întoarsă, nici mini ieșire cu năbădăi. Incichidanaaaa! Antibiotic, frățică! Și, antiinflamator. Și, antidurere. Și plecăm spre farmacie. Doar avem intenția, că de plecat după încă un ceas. Numa ce citim biletul din parbriz.
″Bună, v-am lovit nițel mașina când am dat cu spatele. Telefonul meu este…..″
Mă uit la Manolu. Bietul om, nevasta beteagă, acum și mașina bușită. Fața lui reflecta exact bucuria vacanței! Pentru ″bună″ ăla mai-mai că ne uneam forțele pentr-o mamă de bataie!
Îl sunăm pe nea Caisă. Ne înțelegem cu el până la asigurare. Ne mai pică o dată fața. La Astra.
Reluăm înțelegerea cu nea Caisă. Adică doar Manolu. Că io-i săream în cap. De nerăbdare de-a ajunge la buline. Manolu calm, exact calmul ăla din care odată scos, se face și face totul o apă și-un pământ, rezolvă cazul mașină și trece la cazul II – nevasta pe care o duce la farmacie. Care nevastă se îmbuibă cu buline și iarăși revenim toți la vacanță. Și iacătă cum răsare soarele duminicii, cu calm, cu voie bună. În sfârșit suntem cu toții în minivacanță. Minivacanța care a intrat la apă. Din 2 zile juma a rămas cu puțin mai mult de juma de zi.

Cu ei alături, jumatatea asta de zi a făcut cât alea 3 întregi.
Și-mi dăruiesc mai întâi pe frumosul de el :

floarea

După aia, au zis că nu-i destul și-au adăugat:

MicaManolu dragul

Cu mașina se rezolvă, că d-aia-i ferul, fer.

 

O mână spală pe alta

de

…şi amândouă te „fak” de nu te vezi.

Din ciclul „eu nu sunt aşa„.

Cam aşa se definesc zilele noastre. Şi ce-a fost odată nimic nu se (mai)aseamănă. Când o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul.
Mă uit în jurul meu. Nu, nu la televizor, nu e nevoie, se întâmplă în real, lângă mine, cu oameni cunoscuţi. Disperarea pune gherele reci pe caractere. Dacă n-au fost decât himere, atunci se înfrăţesc cu disperarea şi nasc mizeria umană. Dacă sunt şi au fost vreodată, atunci disperarea îi frânge ca pe surcelele uscate. Toată lumea vrea să scape de tăvălugul care nu mai ţine cont de nimic. Totul tinde spre blocaj.

Dau ochii roată. Şi iarăşi am aceea stare ca şi cum aş urmări un film când cu încetinitorul, când într-un ritm alert. Privesc cum ştrengăria a fost înlocuită de şmecherie vulgară/păcătoasă/infracţională. Cu chip candid şi zâmbet cald, oamenii se fak unul pe altul. Pe rând, cu răbdare, se pândesc. Ce pare bunăvoinţă sau renunţare e doar calcul. Rece, cinic, mercantil. Pândind momentul propice, exploatând sensibilităţi sau vulnerabilităţi, ca nişte prădători aşteaptă victima.

Relaţiile umane, interumane s-au modificat drastic. Extremismul a pus amprenta pe noi. Totul sau nimic. Mort sau viu. Eu sau alţii(ceilalţi). Niciun sentiment nu mai este atât de profund cât să atenueze latura animalică, fiara din noi. Niciun an de civilizaţie, niciun act de cultura, niciun snop de reguli de orice fel câte au curs de-a lungul istoriei n-au reuşit să înăbuşe fiara care astăzi se înalţă, azi mai abitir ca ieri,  în noi.

Privesc un răsărit. E cald, fierbinte, portocaliu. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar azi mi se pare oglinda celui de pe Pământ. Prea sângeriu.

Copyright: www.LuchianComsa.ro

Zile lungi

de

…nopţi între lucid şi translucid.

Am avut iarăşi timp. Să reflectez. Să adun şi să scad. Fără însă, ca de data asta, să fac vreo socoteală. Pentru că am ajuns la concluzia că acolo, la marginea tărâmurilor, socotelile sunt nule.

Contează doar ce faci mai departe. Ce te schimbă sau ce laşi să te schimbe, dacă şi cum laşi să se întâmple. Ce mai rămâi.

Egoism cu toate formele sau iertare fiindcă n-au ştiut ce fac.

Cum mereu am avut dualitatea la îndemână, de fapt ea m-a avut pe mine la mâna ei, rostule ei abia acum mi s-a reliefat. Ca şansă să nu fiu dintre cei de care spune Dumi.”Ce face omul şi despre ce vorbeşte omul sunt două lucruri diferite.” Să caut mai întâi, până la prăsele înfruntând toată durerea vanităţii, faptele mele şi nu vorbele mele.
Superficialitatea conştiinţei sau ocaua cu două măsuri sau nici măcar, care după părerea mea şi-a experienţei de viaţă, îmi spun că asta e ceea ce ne strică sau mai bine spus, ceea ce ne împiedică să evoluam ca individ, ca specie. Ne târîm pe orizontala conştiinţei de 2015 ani.

Aşa că, gândind astfel, am ales. Şi, mi-e bine. Să ne fie de bine!

De ce eu

de

…de ce mie?

Zilele asta am tot auzit aceste întrebări. Şi nu, categoric, în circumstanţe fericite! Cu obidă, cu spaimă, cu nemulţumire. Faţă de soartă. faţă de Dumnezeu, faţă de întâmplare. Primele dăţi când mi-au navălit timpanele, n-am remarcat. Apoi…

Revolta asupra unui lucru neplăcut care ţi se întâmplă, poate chiar înainte ca acesta să-ţi fie fatal, chiar să ştii că-ţi este fatal. Nu sunt nici insensibilă şi cu atât mai puţin în necunoştinţă de cauză.

Nici nu ştiu cum să scriu ca să mă exprim cât mai pe înţeles.
Aţi privit vreodată un gol imens pe care să-l localizaţi, să-l cercetaţi, să fiţi emoţionaţi, însă, nicio clipă să nu vă gândiţi că acolo e hăul în care o să cădeţi iar dacă-ar fi n-ar fi ?!
Ei bine, exact aşa văd eu problemele de acest fel. Un gol imens se naşte în mine. În el, nu există niciun sentiment în afară de surprinderea de moment a fenomenului. Ceva la care nu m-am aşteptat. Ceva la care am nevoie de foarte puţin timp să accept că se întâmplă şi să-mi clădesc un drum prin nevăzutul eveniment. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am pus cele două întrebări. Nu le văd rostul, sensul. Nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu dar nici pe mine! De ce eu ?! E la mine, am fost aleasă şi punct. Atât. Motivaţia nu contează. Nu-mi aduce nici alinare şi nici nu şterge nimic din urâtul drum care trebuie(sau nu trebuie) parcurs. Cu aviditate la început, vreau să ştiu care e ansamblul problemei ca să-mi proiectez, în cunoştinţă de cauză, paşii. Să-i urmez ca pe o datorie morală faţă de mine însumi. Nimic altceva în afară de un zâmbet pe care eu îl consider idiot, dar nu fiindcă nu ar trebui să fie ci pentru ceea ce îmi aduce el mie, din afară vizualizat. O imagine(falsă) de fiinţă puternică. Care se descurcă singură. Şi de cele mai multe ori, prin poza asta interpretată strâmb…
Dar altfel nu pot şi nu nici vreau să mă manifest.

Cumva, privind în jurul meu, realizez că-s diferită în declicurile interioare. Şi probabil, trăind intens şi ascuns fiecare clipă a nefericitei probleme, ea mi se întipăreşte în minte cu tot cu senzaţii şi cu succesiunea de etape. Şi, probabil de aceea nici nu uit. Şi, tocmai de aceea, ori de câte ori sunt în preajma cuiva ce trece printr-o situaţie similară, nicidecum întâmplător, pot empatiza şi sunt alături de aceea persoană. Să nu fie singură, să ştie, să ajut. Nu fug de urât, nu mi-e teamă de urât. Face parte din viaţa noastră, e parte din noi. Probabil, ăsta e răspunsul la cea de-a doua întrebare, dacă ar conta. Dar nu contează.

Cântecul de dimineaţă: