…îngâmfarea şi prostia.

La un loc grămadă. Să fie cu moţ şi musca verde şi bâzîitoare, în vârf.

Îţi dai seama repede de ei. Iritaţi şi iarascibili. Lacomi şi pretenţioşi. Mai mult decât ceilalţi. Mai abitir ca ceilalţi. Să fie ei altfel, tocmai atunci când se cere uniformitate. Fofeze cu sfârleze, în viaţa de zi cu zi. Mereu cu şi pe „apucate-lea”, deloc cu construcţia.
Deviza lor e simplă:
Decât să spun ce vreau/ce-mi trebuie/ce e de făcut mai bine desfiinţez ce s-a făcut!
E mai mult decât o deviză, e un spirit transpus în viaţa de zi cu zi.

Incapacitatea li se citeşte din lipsa aptitudinii de a spune ce vor/ce trebuie şi de a raţiona mai departe de fraza emisă anterior de antevorbitor. Şi asta dacă au avut urechi de ascultat şi auzitul n-a trecut pe lângă ei ca boarea pe malul mării. Pentru că, în cazul lor, cel mai bun răspuns şi în cea mai bună situaţie, e reproducerea parţială a ceea ce s-a spus deja. Ca şi cum repetabilitatea le-ar aduce un soi de prestanţă, când de fapt, prin căderea zgomotoasă a cuvintelor în atmosferă, speră la  cuprindere  şi mimează înţelegerea.

Când nu le sună bine, când îi scoţi din tiparul lor, când sunt provocaţi ori să gândească ori să-şi spună punctul de vedere implicat şi aplicat, atunci…

Îngâmfarea e prezentă în şi cu fiecare rotunjire a buzelor întru pronuncţia cuvintelor. Cu pieptul aferent înainte şi atitudine ofensivă. Cât mai ofensivo-obraznico-nervoasă. E must să fie toate 3 laolaltă. Debitează dezinhibat. Uneori cu pauze ca la oratoria lui Cicero. Cu emfază. Uneori cu patetism. Cu pauze bine alese şi fîlfâit de gene, mimând consternarea. Ai zice că i s-a propus să pozeze nud pentru revista Şoimii Patriei!
Toate argumentele ce i se aduc, pentru ei, nu reprezintă altceva decât colacul de salvare de care să agaţe pentru a defăima şi denigra. Adică folosesc totul pe post de apă la moară! Ba mai mult, deviază cursul discuţiei ori ca să piardă fondul discutat în derizoriu, ori să ajungă pe tărâmul cunoscut de ei.

Când nu le mai pot cuprinde, când simt că sunt depăşiţi şi nici altele nu mai au zice, atunci…

Prostia îşi ia locul bine-meritat în căpşoarele lor şi recurg la argumentul suprem: jignirea. Cu golăneli ieftine de ţaţe de mahala. Mizând adesea pe reacţia la „prostioare” a auditoriului. Că vorba ceea: dacă nici cu secsul în gură, în mod direct sau aluziv, n-avem succes, atunci nimic nu e!

Îmi e tare „drag” de astfel de personaje. Te trag(măcar că încearcă) la nivelul lor. În mizeria lor. Normal că n-are cum se le reuşească decât dacă te laşi pradă emoţiilor pe care le provoacă conştient. De multe ori şi din păcate, însă, reuşesc, aliindu-se cu alţii asemeni lor, să facă altceva: din derizoriul stârnit de ei, să se piardă esenţa. Să se răsucească. Să se complice inutil. Să se amâne ca discuţie ori rezultatul să nu mai corespundă scopului.