Categorii Arhiva: Saga delegaţiilor mele

Nişte ţărani

de

…p-un peron.

După 3 ore şi de avion, ne înfiinţăm în trăgând agale geamantanele după noi, la vestitele cozi de maximă securitate fie ele la control documente, fie ele la control bagaje şi noi înşine. Ne uităm unul la altul şi ne gândim inginereşte, cu voce tare, că suntem în staul circa 1000 de călători. Că nici nu se putea să ne strângă mai bine grămadă. Facem şi noi cruce în cerul gurii şi sperăm să nu-i vină vreunuia vreo idee cu strigare.

Trecem după vreo oră şi ceva prin toate cele şi ne îndreptăm grăbiţi şi obosiţi spre următorul mijloc de transport. Adică tren. De mare viteză. Pentru mine prima experienţă cu vestitul TGV. Nu m-am mai dotat cu piatra-n gură aveam suficient bagaj de tras după mine. În plus, în nicio gară, nu bate aşa de tare vântul!

Ne luăm bilete şi conform cunoaşterii noastre asupra informaţiilor ce trebuie să le conţină una bucată carton numită bilet, ne uităm contrariaţi, şaşii şi în patru colţuri şi faţă şi verso să vedem de unde luăm trenul. Adică linia. Peronul. Nimic care să ne indice ceva în căutarea noastră. Şi fiindcă ne credeam prea deştepţi, şi fiindcă credeam că le ştim pe toate, şi fiindcă nu ne trecuse niciunuia prin cap să întrebăm şi, şi mai presus de toate, eram Pic şi Poc în limba franceză în variantă estică, colegul meu s-a gândit s-a panicat şi numai ce-l văd după ce trece pe sub cordonul opritor de drum.

Ca să nu mă las mai prejos, hop şi io după el! Ce-i drept, bolborosind despre zeii negheobiei şi câte ceva, mai personal, despre rudele colegului!

Coborâm scara rulantă. Peronul gol-goluţ! Singurii papagali, noi! Ca şi cum, pe lumea asta, numai Ţulea şi cu Mulea, adică noi, am mai fi mers cu trenul! Trag cu putere de valiză şi mă îndrept spre scara rulantă. De data asta, aia urcătoare. Când ajung în dreptul ei, întorc capul:

– Hai de aici, tu nu vezi că s-a umplut peronul de ţărani?!

Vine şi el. Şi ajungem iarăşi la nivelul superior de unde priveşti liniştit şi în siguranţă, vâjîiala TGV-urilor neopritoare în staţie.
Pe stânga, la cealaltă scară, vin agale 2 ceferişti de-ai lor şi 3 militari tot de-ai lor. Care deschid calea către peron şi controlează biletele. Ne îndreptăm şi noi agale ca şi cum nici nu ne grăbeam, nici p-acolo nu trecusem şi nici panica nu pusese stăpânire pe noi, şi ne arătăm la bilete. Cu coada ochiului, privind în josul scărilor, observăm şi trenul, oprit regulamentar la peron. Mi se face lumină şi în timp ce gândeam a 2-a oară că am fost nişte ţărani, că abia după ce opreşte trenul în staţie, din motive evidente de TGV, abia atunci lumea purcede la tren, ei bine, numai c-o aud pe ceferista ce-mi lua codul şi pulsul biletului, că ne zice într-o franceză pe care şi mama ar fi înţeles-o:

– Cu 15 minute înainte de plecarea trenului este anunţat numărul liniei pe care opreşte şi abia atunci se face şi accesul la peron…

Ne facem mici că n-am fost străvezii şi ne urcăm în tren. Care ne duce unde trebuia.

Caca…câh

de

… să stuchim în sân.

Aaaaa, pentru că am uitat. Ceva, ceva tot s-a întâmplat.
Bălăngăneam din mergătoare pe un scaun de poarta ţ, plecare. Cu ochii pe tănticile, din poartă, care se agitau graţios şi vorbeau spumos- ca adevărate italience ce erau- la telefon. Rotunjeau guriţele şi sporăvăiau de zor coduri, că ştiţi că la ăştia e cu codu′ B14,2, PTTK 17, 4 sau mai ştiu ce-am auzit!

Cum mă minunam io aşa de cele două graţii, lângă mine, la două scaune libere, se aşează una bucată mamă. Mamă că avea şi căruciorul aferent copilei bălaie ce-l ocupa, ataşat de mâna dreaptă cu care l-a parcat regulamentar fără a-şi da peste tibiile propriilor picioare. Minunăţia cârlionţată, de vreun an şi 2-3 luni, onomatopeea de zor tropăind în aer din picioruşe, în poziţia şezut. Maica-sa cotrobăia cu acelaşi zor într-o paporniţă cu studii superioare- Nike. Într-un final scoate victorioasă o caserolă rotundă. De plastic. Cu capac verde. O deschide. Scoate şi-o linguriţă pe care-o bagă în caserolă. Îşi schimbă şi poziţia mâinii şi abia atunci ce zăresc conţinutul.

O fiertură! Cubizată! Bine, mai puţin mazărea care era, în caserola aia, a doua pată de culoare, pe lângă cubuleţele de morcov! Insipidă şi inodoră ca o apă cristalinăăăă! Ceva…
Mă gândesc: Frate, dacă înghite copila asta fiertura, io înghit avionul! Rămâne AlItalia fără aeronavă!
Îi dau un cot colegului:
– Măh, tu ai mânca nenorocirea aia?!?!
Colegul se uită apoi se întoarce spre mine:
– Caca…câh! Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii!
La aşa răspuns trag concluzia că pe alocuri am rămas intactă.
Tragem cu ochiul, el cu dreptul, io cu stângul.

Mă-sa întinde linguriţa, puştoaica se cabrează în cărucior ca un armăsar la vederea goangei! Dansul linguriţei nu s-a brodit de nicio culoare cu guriţa copilei! Când una era la stânga, ailaltă era la dreapta, când una jos, ailaltă îşi băga capul sub cărucior ca struţul! Când mişcările au devenit circulare din gâtlejul copilei s-au dezlănţuit urletele de simpatie faţă de fiertură. Gestul suprem, de sacrificiu al mamei, a venit inevitabil: şi-a băgat linguriţa-n gură ca să-i arate cât e de bună mâncarea. O încruntătură firavă i s-a citit, preţ de câteva secunde, pe chip.
Copila nici vorbă să fie impresionată darămite convinsă!
Toate manevrele, vorbele, nimic! Nada! Canci!

N-are încotro, pune capacul la loc şi-o dă jos din cărucior pe simpatică. Mică, palidă, străvezie şi slabă cât formatul A4 pe dungă. Nici nu mă mir, nici nu ne mirăm.
Cum stăteam noi şi contemplam numa′ ce-l aud pe colegul:
– ′R-aţi ai naibii cu bio al vostru!

Deconectare totală

de

…într-o ţară de afară.

După câteva delegaţii de să mă ia poliţia, nervii şi durerile acute de cap, mi-a venit rândul. Mi-a venit rândul să nu mă mai preocupe aproape nimic, de la biletul de avion, până la străduţa cu locaţia. Am un coleg- să-i dea Dumnezeu şi sănătate, că simţ de orientare, memorie vizuală şi dorinţă de cercetare cu lupa-n mână pe hartă, i-a dat şi pentru ceilalţi colegi cu care am mers!- coleg, lângă care, mă simt ca puiul cu cloşca! Eu pe post de pui. Cel mai pui! Nada, frate, nu-ţi mai trebuie! Ştie tot, merge la fix şi găseşte(aproape) orice punct, oriunde. Omul nu se bazează pe nimeni şi pe nimic, în afară de el însuşi. Din cauza asta, siguranţa de sine este prima lui natură. Aşa că, indiferent de cel de lângă el, de orice altă informaţie, lecţiile sunt perfect făcute de acasă.

Din momentul în care ne-au nominalizat ca echipă, ruperea-n bască mi s-a instalat fascinant de confortabil în vene. Numai că Manolu a fost interesat fapt care mi-a dat în vileag suprimarea conexiunilor neuronale.

– Unde mergi?
– Ăăăă, stai să mă uit pe mail.
Mă uit cuminte, îi citesc. El a reţinut, eu m-am mai uitat de 2 ori pe mail ca să reţin cum îl cheamă pe oraş.

– La cât e avionul?
– Nu ştiu, dar ştiu că la 5 trebuie să fiu în aeroport.
Mă uit ingenuă la el. Mie mi se părea suficient, el avea o mărire de pupilă. Şi de bătăi de cord.

– La ce oră ajungi?
– La ora când aterizează avionul…am încercat mascarea într-o glumă ca s-o dau la întors.

– Cum se numeşte hotelul?
– Am voucher de rezervare 😀
Şi, zău, că aşa era! Başca că mai era şi-n plic închis. Doar nu era să-l deschid ca să pierd hârtiile!

– Când te întorci?
Aici, am ştiut:
– Vineri!
La acest ultim răspuns, Manolu a cedat. Mi-a cerut plicul să se lămurească.

Drumul a fost exact cum m-am aşteptat. Omul m-a dus ca pe puiul cu aţa. Nu am pus întrebări, nu mi-am dat cu părerea, că la stânga, ba că la dreapta, da′ de ce p-aici, da′ unde ne ducem, etc. Cu nimic nu i-am perturbat cunoaşterea şi nici nervii! Ne-am check in, îmbarcat, debarcat, transferat, re-check in, re-îmbarcat, re-debarcat, călătorit cu trenul. Io, cuminte! Repede după om să nu-l pierd din ochi! Până la hotel.
De fapt, până pe strada unde, teoretic, ar fi fost hotelul. La numărul 49. Căutăm ochiometric. 18. Dăm bice în sensul creşterii numerelor. 40. 47, 48, 50.
Ha?!

Ne mai uităm o dată. 47, 48, 50, 51 …şi restul de numere.
Caut cu ochii mai departe, realizez că undeva e o dudă. Colegul vede un gang. Intră pe el, iese la fel de repede.
– Nu e, măh!
Îi aud în voce tremurul. Mă uit mai atent, îl luase îngrijorarea.
– Ia hai pe uliţă mai jos, vedem noi, îi zic. Şi zi cum, draq, îl cheamă pe hotel ăla, că îl bag pe google earth  de ne duce până în camerele noastre alea rezervate!
Facem 3 paşi şi, lângă noi, se opreşte o bicicletă de pe care coboară o doamnă de peste 60 şi de ani.
Ne întrebă ce căutăm, dacă ne poate ajuta. Îi mulţumim şi colegul îi spune numele hotelului.
Numa ce aude numele că imediat întinde braţ&antebraţ pe post de rază vectoare spre un ceas atârnat de o clădire, ceas ca de gară.
Unde am găsit exact ce căutam. Şi de unde, nici că am mai fost vreo peripeţie iar eu mi-am reluat, conştiincioasă, deconectarea totală la drum şi de drum.

În cele câteva ore pe care le-am avut libere, vreo 4, a ţinut să mă ducă într-un loc spectaculos: Lacul  Konstanz. M-a impresionat frumuseţea locului cum şi, pentru că am avut bafta să avem un cer senin în timpul zborului la întoarcere, Alpii şi ţărmul Italiei.

Mă ucide

de

..ea.

N-are legătură cu restul dar mă obsedează melodia asta de când m-am trezit.

Că dacă tot povestesc atunci e bine să și pârăsc. Pe mine.

Zi lungă. De la 9 – ce bine ar fi fost să fi fost cu rimă – până la 17. Deja îmi căzuseră ochii în toate părțile de sub nas. Deja mi se lungiseră urechile de și iepurii ar fi fost invidioși. Deja mi se electrizaseră toate firele capului de puteam să dau curent pe orice fir. Deja, după 2 zile, mi se luase. Cu avânt. Sigur că totul era interesant, desigur că făceam tot ce pot ca să rețin(și să notez) despre drumul bătătorit de alții și de început pentru noi. Dar mi se luase. Afară ploua liniștit. În sală se ardea engleza.

Dă Domnul și se scurg și ultimele 30 de minute, lungi ca primele zile ale curei de slăbire. Ies din clădire cu Buratino. În față, fumând flămând de tutun bulgarul. Aprind și eu o țigară. Socializăm, cum e la voi, cum e la noi. Apare și belgianul. Îi tremură mâinile căutând pachetul de țigări, așa că, și eu, și bulgarul, ne scotocim după brichete și îl așteptăm cu focurile gata aprinse să-și bage țigara în gură. Ne zâmbește recunoscător. Fumăm liniștiți. În ploaie. Le zic că și la câini se dă mai bine. Că nici p-aia nu-i dai afară pe vreme rea cum îi dai pe fumători. Și amândoi râd din suflet când le spun de Dino.

Belgianul mă întreabă ce facem cu cele câteva ore libere. Păi, ce să facem, ne apucăm și noi de vizitat, îi zic, în plus, mi s-a recomandat să merg pe Insula Margareta. Că e fooooarte frumos! Ne uităm cu toții pe google earth să vedem cam cât e de mers, cu ce, de unde. Belgianul se retrage pe motiv de bagaj. Bulgarul zice sec și hotărât : Io merg cu voi.

Și uite așa, schimbăm 2 autobuze, luăm un tramvai și ne urcăm în alt autobuz. Cu ochii ficsi pe săgețica hărții să ne convingem că direcția-i bună și insula există. Trecem peste Dunăre pe podul cu același nume, adică  Margareta, autobuzul o ia la dreapta și constatăm cu ochii pe telefon că deja intraserăm pe insulă. Pe geam, la ora aia, numai luminile de pe malul drept al Dunării ce mai clipoceau. În stânga beznă. În față, beznă. Trag un ochi spre Buratino, fibrilații. Trag un ochi spre bulgar. Încă răbdător. Privesc cu amândoi ochii înainte. Nimic! Nimicul avea culoarea neagră. Farurile autobuzului băteau în cea mai cruntă beznă. Trag un gând intim: unde naiba i-am adus p-aștia?!

Mă uit la telefon. Aproape c-am ajuns. Da′ unde am ajuns?? Bulgarul se uită la mine întrebător, io îi răspund și ăstuia internațional. Ridic din umeri. Nu, de zâmbet ciunt nu mi-a mai ajuns. Nici de-o grimasă nu mi-a mai venit… Îi zic că nu mai are rost să ne continuăm călătoria, că asta a fost insula, că uite ce frumoasă e dar e păcat că-i întuneric. Bulgarul e de acord, Buratino oricum era legat cu ața. Coborâm. Trecem strada. Dacă până atunci a fost beznă, după ce și ultimul licăr al stopurilor autobuzului a pierit în neant, ne-am dat seama că ne aflăm în abis. În abisul în care turna cu găleata de la polul nord. Și ca să fie treaba, treabă, pe Insula Margareta bătea și un nemernic de vânt.
Buratino trepidează. Buratino explodează. Tăișul vorbelor il frâng cu spaima. Că-l las acolo.  De data asta i-o zic cu rânjetul mustrărilor mele de conștiință.

Bulgarul îmi face semn să mă uit pe panoul stației. Nu, nu e voie nici să fumăm. Un miros de sulf ne înconjoară. Și-o pâclă rece. Cu capetele băgate între gulere așteptăm tăcuți. De undeva din spate se aude un zgomot. Buratino sare doi metri și scoate un sunet nearticulat urmat de-o ”zdă”. Io mă reped în spatele bulgarului că era mai mare. Bulgarul i-a poziția de luptă și zice ceva gen: cârcătămârcătă! apăsat și amenințător.
Din tufiș apare unul care făcea jogging, după port aveam să ne dăm seama, dă cu ochii de noi, bagă viteza de cross de campionat și țipă și el isteric: feketemecheteferenche!

Fi-mi-ar insula să-mi fie!

Cu inimile gata de infarct ne urcăm în autobuz. Io cu fața lungă cât insula.
Bulgarul mă consolează spunându-mi că poate era frumos, că e cu parc, că poate vara. Io îmi bag nasul în canadiană. Pe Buratino l-a liniștit lumina din autobuz.
Coborâm la piciorul podului. De aici o să luăm tramvaiul, zice bulgarul. De aici o să luăm un șnaps că fac cinste, zic io și le arăt micul bar omenos cu fumătorii. Adică, și lămpi de căldură, și pături.

Nu m-a contrazis niciunul.

ps. Până la urmă, melodia aia cu Mă ucide ea se potrivește bine cu Insula Margareta! 😀

La vecinii

de

… care ne iubesc.
Fără de care nu poci să trăiesc!

Budapesta, anul de graţie curent.

N-am bănuit nimic. Părea umblat şi ştiutor. Părea. Să-i zicem…Buratino.
Ne suim în avion. Rânduri diferite. Nici atunci n-am realizat că-n tremurul uşor al vorbelor şade spaima. Nu ştiu cum naiba reuşea să-şi intindă gâtul şi să mă privească de după scaunul lui, eu fiindu-i în spate, cam o dată la 10 minute de parcă aş fi putut să cobor din zbor şi să-l abandonez ca pe biletul de tramvai în coşul de pe peronul gării.
Ajungem pe tărâmul lui teghelefeketechekete. Până aici i-a fost! Până acolo mi-a fost!
Umbră îmi era
De pulpana hainei mă ţinea!

La toaleta aeroportului i-am făcut un semn discret smucindu-i haina din mâinile hulpave, cum că nu are voie şi el cu mine. Rămâne în uşă cum rămân câinii în faţa Mega Image-ului. Ies victorioasă, el în poziţie de strajă:
– Tu n-ai nevoie?!
– Ba da, dar te-am aşteptat pe tine!
Gestul aparent galant nu m-a mai păcălit.
– Pai da, că altfel inundam Budapesta dacă deversam amândoi o dată! Mergi, că te aştept şi eu să nu cumva să ne pierdem la budă!

Ieşim. Scot indicaţiile preţioase. De la aeroport la hotel. Cu 4 mijloace de transport. 2 autobuze şi două metrouri. Nici nu apuc bine să spun numărul primului autobuz, că se transformă îi marmotă, genul ″iiii″ cu degetul săgeată.
– Frate, întâi fumez o ţigară şi după aia luam şi autobuzul! Nu ne grăbim nicăieri.
Şi-a început. Dacă altul nu mai vine. Dacă ne apucă seara, noi fiind la 9 jumate dimineaţa. Se uita după autobuzul care tocmai trecea prin faţa noastră cum se uită Tomiţă după şunca pe care o mănânc io.

Termin ţigara. Apare şi al doilea autobuz. Circulau din 10 în 10 minute. Ne urcăm şi…De 10 ori i-am arătat hârtia cu staţia la care coborâm. De 15 ori am numărat staţiile. De alte 10 ori a controlat numărul autobuzului.

Tot aşa am ţinut-o şi-n cele 2 metrouri. O uşoară agaseală începuse să-mi dea tărcoale. Ajungem la al 2-lea autobuz, al 4-lea mijloc de transport. Mă uit pe panoul staţiei. Direcţia bună. Autobuzul existent dar în afara orelor de circulaţie. Panică. Panică! PA-NI-CĂ!!!!!
Ce facem acum, cu ce mergem, că n-ajungem, că şi că şi că!

Ginesc staţia de taxi:
– No, uite, dacă nu ne descurcăm cu mijloacele de transport, te duc IO cu taxiul numai adă-ţi pulsul la normal că mă faci cu capul!

Era evident că venise momentul google hărţi. Pe telefon. Mă reperează satelitu′ şi dau adresa hotelului. Încă 2 mijloace de transport, autobuze. Ne urcăm în primul. 4 staţii. Coborâm din primul. Se dezmeticeşte. Revine la starea iniţială, aia cu întrebările. Şi cu neîncrederea! Încep să am sentimentul ăla plăcut, şi cu orientarea, şi cu gps-ul pe banii mei şi…! Ne urcăm în cel de-al doilea şi lui Buratino nu-i mai tace gura ! I se părea că nu-i bun drumul, că-i prea plin autobuzul, că şoseaua e prea gri!
La un moment dat îmi arunc ochii pe tabela autobuzului şi văd cum tocmai dispare de pe afişaj staţia la care trebuia să coborâm. Coborâm la prima staţie. Pentru mine era simplu. Luăm maşina înapoi. Pentru colegul, e dezastru. Unde suntem? Ce facem acum? Ce luăm? Care autobuz? Care hotel? Care oraş? Care ţară?
Trecem o stradă, mai trecem una la dreapta şi vedem staţia. Luăm autobuzul. Buratino era mai concentrat cu ochii pe tabela autobuzului decât însuşi acidul sulfuric din H2SO4.

Coborâm. Vede de departe hotelul. Se bucură ca foca. Sună telefonul. Manolu. Vorbim. La un moment dat, Manolu mă întreabă:

– La ce hotel stai?
– Cu nume de piatră. Ca alea din Cap Aurora. Rubin, parcă.
Buratino aude discuţia şi intervine doct:
– Hotel Conference şi Velnes!
Aude şi Manolu. Râde de-mi pocneşte timpanul.
Mă ia cu ameţeală. E prima zi din cele 4. Mă aşez pe valiză în mijlocul trotuarului. Mă uit la Buratino.
Pe cine naiba am omorât?!