Paraleli cu țara, cu țăranul, cu românul de orice fel

Am petrecut Revelionul undeva între dealuri. M-am dus cu inima ce-mi zicea du-te chiar dacă mintea-mi zvârcolea a teamă. Că-i departe și timpul scurt, că-i multă lume și omicronul pândește printre râuri, ramuri și pahare, că-i dealul plin de vii, paharele pline și ele la ceas de An Nou se sparg între ale beției, că-i nămolul cât casa și oamenii leneși, că-i sărăcie, mizerie și prostie, și toate câte ne bagă de-a forța șmecherii intereselor televizate, belforii ipocriziei.

Și-am găsit satul, și ulița betonată, și lumea civilizată, și harnică, și masa bogată, și fără de teama pârdalnicului virus. Am găsit și bătrâni, și tineri, și bogați, și săraci laolaltă. Și vinul  ghiurgiuliu care n-a luat mințile nimănui dar a înșirat lumea la sârbe și-a dat putere „hai sus piciorul, sus!”.

Am găsit șoferii drumurilor de peste tot veniți acasă, neveste fericite, părinți înlăcrimați a bucurie că-și au feciorii lângă ei, fătuce fără aere sau smârcâite, femei în devenire dar care se știu femei, demne, curate și răzbătoare.

Am găsit oameni fără bani dar și fără teama de mâine. Pentru că au de toate în bătătură, de foame n-au cum să moară, pământul e bun cu ei și le dă atât de toate cât au nevoie dar nimic din ce le oferă societatea nu e aducător de bani.

De fapt, asta-i realitatea, toți care s-au perindat la conducerea țării, au fost paraleli cu țara, cu țăranul, cu românul de orice fel, înadins, voit. N-au făcut nimic dar au distrus tot ce uneau oamenii. Și CAP-ul, și Căminul Cultural, și orice formă de coagulare. Au dispărut animalele, câmpurile sunt muncite cât au nevoie, livezile n-are cine să le culeagă. Aducem d-afară. Cu mâna noastră de lucru, cu sacrificarea și dezbinarea familiilor noastre.

Singurul scop al lor a fost să le fie sineși bine și să livreze slugi celorlalți. Nu s-au îngrijit cu nimic să le facă sau să-i facă să aibă o sursă de venit. Un ban muncit care să le vină sistematic să-și poată acoperi necesitățile altele decât cele d-ale gurii. Să-și poată permite plata măcar a facturilor pe care vor să le bage pe gât. Toți le cer dar nimeni nu le dă. Marea majoritate au curent dar nu vor să se racordeze la apă sau canalizare și nici nu se pune problema gazului. Nu vor. Nu au din ce lună de lună. Mai bine cu apa din pământ și căcăstoarea-n fundu’ curții. Și uite așa preferă să plece, să trimită acasă banii necesari altor nevoi. Dintre ei câțiva s-au ridicat. Ba o fermă, ba un câmp, ba o pădure. Cu muncă multă. Când am aflat că-i locul 150 lei de om, nu am avut așteptări. Ne-am gândit numai la atmosferă și la chef. Ceea ce însă s-a pus pe masă, a fost nuntă. De nuntă la cel mai mare scor din București. Cu tot cu taraf și două fete cu har în ale cântatului de tot felul, cu tot cu urători și servit la masă. 150 de lei…Cum?!…

” Să fie  pentru toată lumea și da, are și câștig că-s toate de la el, și porcul, și leguma, și țuica, și vinul, și munca iar taraful cu tot cu fete îs de la noi„.

S-au strâns cu toții într-o sală. Oameni satului în cap cu primarul și toți călăuzitorii lor. Am petrecut trecerea peste an într-o oază de normalitate, normalitatea știută a celor de-un leat cu mine.

Spre 4 dimineața s-a încins o sârbă numai a bărbaților așa cum n-am mai văzut vreodată. Cămăși albe, pantaloni la dungă și pantofi lăcuiți de sărbătoare. Sub cămăși vibra fiecare fibră a ființelor lor și nicio notă muzicală n-a fost pierdută.

Forță, determinare și devotament.

Sper din toată inima mea ca pe tot teritoriul României să fi fost la fel! Că așa, cât s-au străduit și se străduiesc alții, nimic nu este pierdut, dimpotrivă.

Dincolo de Bucureștiul infatuat, e România care n-are teamă de virusul bucureștean al ipocriziei și smintelii la supunere. O Românie cu oameni harnici, civilizați, iubitori de neam, tradiții și pământ strămoșesc.

La mulți ani, România mea!

Temeinicie și migală

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala

Pe drumul de seară

…vine-o feţişoară
El e Făt Frumos
Deloc capricios!

Ziceam că scriu câteva rândul despre partea masculină, cea cu (mai)vină puţină 😛 , ca să rămân în ritm şi rimă. Şi mai ziceam, aici, despre perdeaua dată la o parte. De unde tot frica răsare/Ca o fată mare. Numai că, una e masculinitatea din interior şi una e aia din exterior. Una e să pui mâna pe perdea, alta e să vezi înăuntru. Dacă femeile pun mâna pe perdea ca să-şi surprindă concureţa, bărbaţii pun mâna pe perdea ca să prindă concurenţa 😀

Dar noi ne potrivim…
…fiindcă ne izbim.

Dar noi ne potrivim în interese ne lovim ,
Da, da.

Bărbaţii au trei frici majore, pe ele baleiază, în mod regulamentar, o grămadă de altele, care mai cuminţi, care mai perverse:

– pierderea libertăţii, a mişcărilor pulsatorii străine de neam şi mai ales de casă. Pe principiul, fiecare soţ are dreptul să-şi amintească că-i şi bărbat! De unde pierderea libertăţii se înfrăţeşte la braţ şi împunsătură, cu însăşi nevoia ancestrală de a i se reconfirma virilitatea, lungimea, iuţimea, isteţimea şi mai ales voiciunea. La capitolul ăsta, fiecare se descurcă cum poate dar mai ales ţinând cont de ingeniozitate mintală (şi spaţiu de desfăşurare) în a găsi motivaţii plauzibile, scuzabile şi iertabile faţă de minunăţia de acasă şi de care a fugit la alta.

Poţi să treci zâmbind prin toate, 
Şi vreo două ore lâng-o altă jumătate
Că banii n-aduc fericirea, 
Dar te ajută să-ntreţii şi iubirea. 

– lipsa unui confort acceptabil din care să nu fie dat afară dacă nu-şi permite să şi-l asigure şi singur şi tot singur să facă pe uşierul atât la intrarea cât şi la ieşirea femeilor din viaţa lui. Berica lui, tabieturile lui, jucăriile lui şi, mai presus de tot şi toate, locul unde ancorează vremelnic sub egida liniştii între 2 spre 4 stele: fără ciocănitoare şi fără dictatoare. La 7 stele, e heavens, că se dă şi servitoare. Ah, cu zâmbet şi mută. Sau redusă la muţenie, din admiraţie, desigur!

Şi chiar de-ţi vine greu să vezi, 
Eu sunt aici ca să te luminez
Să-ţi spună cineva că eşti frumoasă
Cât nu mă dai afară din casă.

Lângă tine stau
Lângă tine stau
Cu tine nu mă plouă nopţile
Mă hrăneşti şi-mi cresc şi burţile

– părăsirea, ei da, chiar aşa! Nu, nu le teamă să rămână singurei, pustii şi cu ochii mari şi tremurători! E o chestiune de orgoliu masculin născută undeva în drumul spre lumina ieşirii din uter. O dată în viaţă a fost expulzat din confortul mamei, ajunge! Deci, oricând ei, niciodată s-apuce ele. E simplu si nimic complicat. Se numeşte vanitate.

M-ai dus de la 36 de grade, 36 de grade, 36 de grade
La 20 grade, 20 grade, 20 grade, 20 grade…

ps. ambele texte în nuanţe glumeţe, şi acesta şi cel de aici, ca să nu discriminăm pe nimeni 😀 Pe drumul de seară

Dar noi ne potrivim

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,