Taguri Arhive: prieten

Hai diri da

de

…hai diri da
Ce le mai place ţărâna!
Şi se mai scăldă în ea…

Îmi povestea acum câţiva ani buni, un prieten, despre altcineva. Era uimit, ca să nu spun consternat. Acest altcineva îşi petrecuse vreun an pe la Londra. Aproape ca la Non-stop. Că strânsese ca hamstărul bani cu care să se întoarcă în ţară. După anul ăla petrecut pe meleagurile pe care curge, ca şi Tamisa, slovele scrise şi vorbite ale lui William, fie el Shakespeare sau al II lea, ori ale Queen fie Mary, fie Elizabeth, ei bine, omul se întorsese neaoş. Neaoş cum plecase. Nicio vorbă saxonă nu se lipise de el. Pe lângă mirarea de cum s-a descurcat amar de timp, a venit mirarea cum de nu s-a împrietenit româna cu english spelling. Măcar aşa, de ochii Coanei Chiriţa, spre slava lui Caragiale:
Mai neim is Cucu. I laic Britani. Ieu mys dyn Caracal.

Nada. Absolut nimic. Şi dacă nici vorba nu s-a legat, nimic altceva nu l-a strâns de colţurile caracterului. Nici mentalitatea, nici amabilitatea şi evident că nici bunul simţ la braţ cu bunele reguli de convieţuire.
Că iubirea de moşie e un zid
Din care eşti făcut să nu rămâi gravid!

Cum de atunci trecură ani, poveştile au mai venit, le-am savurat şi le-am uitat. Nu şi pe cele de la Paris.
Unde s-ntâlnit cioara cu bâtlanul
Şi românul cu tot neamul.
Foaie verde ciuboţică
Mie-mi spune Ionică!

Că unde putea, dacă nu sub turnul Eiffel şi la uşa lui Sacré-Coeur? De la Gare du Nord unde se bătea o alba-neagra de nu înţelegeau francezii ce-i ăla fraier, pâna la aeroportul Orly, unde se descălţau haidamacii şi se deratiza, mai apoi, tot Île-de-France-ul.
(Fie vorba între noi, aştia din urmă cu şosetele împuţite erau cam adaptaţi zonei la ce mizerie mi-a fost să văd în tot Parisul- sigur că da, de la magrebiani şi de la puhoiul de turişti veniţi din toate colţurile lumii să vadă, pe bani buni, minunile şi artefactele furate de la alţii, nicidecum de la perucile ce ţineau în cuşcă păduchii, ori de scările pline cu rahat.)

Şi ca să închid bomboana la colivă, zic răspicat că nimic şi nimeni nu îi schimbă pe câte unii. Pot ei să umble neîncetat prin toată lumea, niciun obicei, regulă, act moral sau igienic nu îi perturbă decât în măsura coercitivă şi pe durata cât îi văd alţii. În spatele uşilor închise redevenim ei, doar lut modelat de apă. Şi se mândresc cu asta: Dă-i draq p-ăia, ce proşti, ce tâmpiţi!
Pitorescul grobian şi marcat (doar, şi pe vecie!)cu ştampila de ausländer-i.

Sau, cum povestea un amic plecat în Canada că i-a răspuns un canadian când i-a atras atenţia că au multe reguli absurde:
„- Se prea poate să fie aşa, dar atâta timp cât ele există şi sunt respectate de toţi, n-o să ajungem niciodată la haosul de la voi! „

În spiritul lui R. Stanca, zic şi eu:

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim
Ce se-ntâmplă azi cu naţia din glia strămoşească
Şi nici atunci nu-i sigur c-am putea să fim
Noi creanga lor de aur, ei frunza noastră prietenescă.

Ca să nu uiţi

de

…Ano!

Ieri, un prieten mi-a explicat simplu şi mai ales pentru firi vulcanice şi încăpăţînate, lecţia obedienţei&aplaudacului. În sfârşit, mi-am zis, am înţeles-o şi io! Ca să nu uiţi Ano, fă-o postare, să ţi-o aminteşti de dimineaţă şi de seară!

– Fată, uite te duci la şefu’ şi el zice:

-„Doamna Ana, trebuie să punem în grădină câteva flori, aţi înţeles?

– Da, şefu’, să trăiţi, punem flori!”

Nu te apuci tu să faci pe deşteapta şi să întrebi nici câte flori, nici de care şi nici unde, ai înţeles? Mah, ai înţeles?

Dau din cap şi prietenul continuă:

– Dacă cumva şefu’ îţi zice:

– „Doamna Ana, vedeţi că florile trebuie plantate la umbră sau sub pământ la 20 de cm!”

Nu cârîi, nu mârîi şi nici nu te apuci tu să spui: că nu se poate, că nu s-a mai văzut, că alea alea, oricât de bine cunoşti tu domeniul, şi istoricul şi realitatea!  Aaa, poţi să zici aşa:

– „Şefu’, există şi varianta la soare şi deasupra…

– Nu, doamnă, la umbră! Şi sub pământ!

– Da, şefu’, să trăiţi, la umbră şi sub pământ le punem!”

Şi-o spui cu convingere! Măh, ai înţeles?! Ai ÎNŢELES???

De înţeles, înţeleg, de aplicat…Vremuri tulburi mai trăim…Ori te dai după gard în numele supravieţuirii, ori ţi-o iei în freză de te plâng şi cucii …dar de la distanţă ca să nu-i vadă nimeni că s-au raliat cu tine ori cu problema ta.

be a yesman

Weekend prelungit

de

…bine ai venit!

Acum câţiva ani buni mi-am petrecut o săptămână într-un service auto. Cot la cot, de la vasul de expansiune până la radiator. După aceea experienţă în care în fiecare clipă a celor 7 zile mă rugam în gând şi pe faţă să nu care cumva să fie vreo piesă scumpă – mai precis pompa- de vină, am rămas cu sechele!
Chit că mi-am schimbat şi maşinile, reticenţa pentru sistemul de răcire s-a dat de gol şi în fapte manifestându-se în toată slendoare, cu prima şi următoarea ocazie, când, rămasă în mijlocul drumului, explicam cu patimă, la telefon, că nemernicul de motor ori mi-a mâncat ori s-a debarasat de tot uleiul meu drag şi sintetic! Încă mai am în urechi spontaneitatea hohotului de râs plecat din adâncul sufletului al prietenului cu care vorbeam, când i-am explicat cum arată indicatorul pe care-l vedeam în faţa ochilor! Nu, nici măcar valurile de sub termometru nu m-au adus la crunta realitate!

– Eşti nebună?! Ăla-i indicatorul de apă, nu-i de ulei!
Refuzul inconştient de a recunoaşte un indicator muuuult prea cunoscut, m-a amuţit atunci şi m-a pus pe gânduri ulterior. Nah, abia atunci mi-am dat seama că sistemul de răcire mă afectase până în prăselele minţii. Şi, ca să continui filozofia, de atunci, mă uit de două ori la orice, o dată cu ochii, o dată cu mintea, că cine ştie ce draq s-a mai aciuiat între pliurile creierului!

Dimineaţa asta a fost cu pedale. Cu pedala de ambreiaj! Nu zic că am mimat I-a, a II-a, frână, că de băgat în viteze, ioc! Nu, bre, e sigur pedala de ambreiaj, că am căutat pe net, acolo, pe loc! Ce dacă de 20 de ani, apăs pe ea ca să schimb vitezele şi asta de vreo sută-două de ori pe zi?! Frate, sunt capabilă de orice!
După ce m-am lămurit, uitându-mă lung, cum stă ea ca proasta la mijlocul cursei şi nici vorbă să se fi agăţat de covoraş, bag un picior sub ea şi văd cum se-vioară spre mine. Mă joc niţel cu ea, eu apăs, ea agăţată, eu imbold, ea înapoi şi tot aşa de vreo 5-6 ori. Fato, tu ai o problemă, clar, dar care draq, că de arc rupt nu e vorba! Nici de cablu, că nu cred că ai!
Dau drumul la motor, cu piciorul pe frână. I se întăreşte brusc vena-n pedală! Ptiu, că ce mă speriaşi, arătare mecanică!  Matale ai comportament de amortizor stricat!
Hehe, ştiam io că nu mă laşi pe drumuri de troleu şi autobuze, îi zic în barbă cu surâsul larg plin de speranţă.
Bag repede pe net. Hidraulică e frate! Deci, da, e de sâmbăta, e de weekend prelungit, că aşa-i şade bine omului gospodar, să meşterească, cu 250 lei noi, la car!

Cum toate astea s-au petrecut în prima oră a dimineţii, cum între timp a mai trecut una, fuse destul cât să planific şi restul. Nu ştiu cum e pe la alţii dar mie primăvara asta mi-a adus, pe lângă verdeaţă şi în ploaie gheaţă, o invazie de familii hotărâte, nemâncate şi obraznice de molii. De vreo săptămână sunt omniprezente şi unde nu te aştepţi! Mânci o ciorbă, pac, şi-o molie! Bei o cafea, pac o molie cu portanţa defectă! Faci un duş, pac i se strică uneia pârghia palonierului şi ţuşti cu molia cu flapsurile jilave pe unde se nimereşte…! Mă gândesc că astea au un sediu central, pe care sper să nu şi-l fi făcut între blana de vulpe roşie şi aia polară!
Deci, da, o intervenţie în forţă şi rapidă, devastatoare şi nimicitoare, eu acest Iron Women&Transformers, mă voi înarma sub mască până-n dinţi cu multă tenacitate şi răbdare, iar dincolo de ea, cu flit şi alte şpraiuri de goange!
Clar, şi asta e tot de weekend prelungit! Ce bine c-a venit! rolling

Oala acoperita

de

…nu da in foc.

Ca tot m-am aflat, de curand, in weekendul oalelor, s-al cratitelor, s-al conservelor. Cumva am facut punte intre oala sub presiune, oala cu capac si oala cu aburii nestopati si relatiile noastre. Mi-a venit in minte si proverbul bine-cunoscut.

Relatii sub si la presiune, relatii acoperite sub capac, relatii libere in vointa proprie. Razboiul, compromisul si dezvoltarea sunt adjectivele pe care le-as atribui fiecareia in parte.

Am cunoscut o gramada de cupluri a caror relatie a fost si este intr-o permanenta galceava. Un fel de-a fi in care scopul principal biruinta obstacolelor vietii, si-a mutat gardul din exterior, in interior. O competitie continua si obositoare, de a carei deprindere nu se mai pot dezbara. Doi ibovnici transformati in doi dusmani ce se desconsidera si se pandesc reciproc. Oficial, declarat si nedisimulat. Oale sub presiune care suiera necontenit.

Am cunoscut si mai multe cupluri care ori isi tolereaza defectele, ori, sub egida compromisului cu ei insasi, au facut pact avand un singur scop comun si anume siguranta. In fata nevoilor primare sau in fata altora – familie, societate, gura lumii la modul general. Le confera un statut, un acoperis d-asupra capului, un trai confortabil. Cum a suporta nu inseamna si a accepta, cum compromisul cu sinele nu inseamna metamorfoza ADN-ului, relatiile fierb incet fara ca „lumea” sa stie, exteriorul sa vada. Soarta acestor cupluri se indreapta fie spre singuratatea in doi, fie spre autoamagire(resemnare reciproca), fie spre saritul capacului in tavan.

Am cunoscut, destul de putine, cupluri in care partenerii se stimuleaza reciproc. Al caror aburi se imbie in arome. La care cuvantul compromis este sub egida unei normalitati complementare si, uneori, total diferita de normele sociale obisnuite(declarate de cei mai multi dar insusite de foarte putini) fara ca acest lucru sa-i tulbure in vreun fel. Normalitatea personalizata in normalitatea lor. Atunci cand i-am cunoscut, am inteles ce inseamna diversitatea umana si mai ales completarea. Asumarea a ceea ce este si mai ales cum este fiecare si gasirea celuilalt partener dupa chipul si asemanarea lui. Completarea in asemanare. Si, cum notiunea de libertate si libera alegere capata sens si fapt. Oala fara acoperire, fierband molcom, intru acceptabilitatea impartasita.

Oala acoperita nu da in foc, capul plecat sabia nu-l taie, doar doua exemple de proverbe -vorbe, in care de mici invatam sa supravietuim, vietuind,  in minciuna si obedienta.

Corectitudinea

de

…noastra, cea de toate zilele…

Ferma animalelor. George Orwell

Toate animalele sunt egale.

Regula care se transforma in:

Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.

Orwell a avut ca inspiratie situatia politica din URSS si transformarile istorice pe care le-a surprins cu ocazia revoluției comuniste din Rusia.

De cand am citit cartea, am vazut filmul, posibilitatea repetabilitatii, dincolo de punctualitatea istorica descrisa de autor, mi-a ramas ancorata in amintire. Oriunde. Oricand. Orwell, cu sau fara de stiinta, a surprins magistral natura umana a celor ajunsi la putere impreuna cu acolitii lor, indiferent de ev si epoca. Valorile dispar, nazuintele sunt doar pentru interesul personal si maduva oaselor are consistenta rusinii si a dezonoarei. Cum indignarea dispare, caci(nu-i, asa? )in viata, nu e totul sa castigi ci sa participi la castig. Poate Orwell, n-a putut ori n-a stiut, insa, geniul lui ar fi fost desavarsit daca ne-ar fi descris si papusarii slabiciunilor umane. Cei care aleg marionetele puterii. Si cum se folosesc de ele, aflandu-se in spatelor lor, a celor care isi pierd controlul si ratiunea. Tiparele disponibilililor si ai dispusilor compromisului.

Necesitatile multimii palesc in fata a celor putini si alesi. Bataia pentru putere, vizibilitate si avutie, este un schimb ciclic al istoriei in favoarea altora care satui de margini folosesc multimea ce-si muta speranta de la Dumnezeu si Cer la unul/unii dintre ei. De fiecare data, multimea este tradata. Curajul si idealul mor o data cu eroii ce s-au sacrificat in tumultul schimbarii fiind singurii capabili si dispusi la jertfa si cu ei, orice promisiune si speranta a celor multi.

Ne indignam cand, la orice coada/situatie ne-am afla, fie la plata de taxe, fie la nu stiu ce ghiseu de unde sa scoatem vreo adeverinta, la dentist, la doctor, la coafor, ba poate si la popa, ca de notar si avocat nici nu mai vorbesc, vreo alta sau vreun altul se baga in fata sfidandu-ne. Fara jena. Fara remuscari. Vociferam. Uneori cu pumnul ridicat, alteori doar din varful buzelor ca sa nu se supere cumva oficiantul ghiseului, al biroului ori al frezei/stetoscopului, etc.

Mania si dispretul, insa, dispar ca prin minune cand ni se ofera noua insine oportunitatea. Si aici, ne diferentiem. Constiinta si corectitudinea fiecaruia dintre noi ne dicteaza alegerea. „Desteptii”” apuca, „prostii” au constiinta.

Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten. Degeaba citim carti. Nu pentru citate sunt scrise si nici pentru „imbogatirea” culturii noastre pe care s-o vanturam in in fata altora, ci pentru intelesul simplu ca nimic nu s-a nascut cu noi, ca totul e repetabil si modelul de resfrangere asupra noastra e acelasi. Ca numai de noi depinde evolutia acestei specii, de mii de ani neevoluata in caracter.

Trist. O viata ca sa vietuim. Inca o zi. Acoperind Onoarea cu petele de pe obraz.