Taguri Arhive: oameni

Paraleli cu țara, cu țăranul, cu românul de orice fel

de

Am petrecut Revelionul undeva între dealuri. M-am dus cu inima ce-mi zicea du-te chiar dacă mintea-mi zvârcolea a teamă. Că-i departe și timpul scurt, că-i multă lume și omicronul pândește printre râuri, ramuri și pahare, că-i dealul plin de vii, paharele pline și ele la ceas de An Nou se sparg între ale beției, că-i nămolul cât casa și oamenii leneși, că-i sărăcie, mizerie și prostie, și toate câte ne bagă de-a forța șmecherii intereselor televizate, belforii ipocriziei.

Și-am găsit satul, și ulița betonată, și lumea civilizată, și harnică, și masa bogată, și fără de teama pârdalnicului virus. Am găsit și bătrâni, și tineri, și bogați, și săraci laolaltă. Și vinul  ghiurgiuliu care n-a luat mințile nimănui dar a înșirat lumea la sârbe și-a dat putere „hai sus piciorul, sus!”.

Am găsit șoferii drumurilor de peste tot veniți acasă, neveste fericite, părinți înlăcrimați a bucurie că-și au feciorii lângă ei, fătuce fără aere sau smârcâite, femei în devenire dar care se știu femei, demne, curate și răzbătoare.

Am găsit oameni fără bani dar și fără teama de mâine. Pentru că au de toate în bătătură, de foame n-au cum să moară, pământul e bun cu ei și le dă atât de toate cât au nevoie dar nimic din ce le oferă societatea nu e aducător de bani.

De fapt, asta-i realitatea, toți care s-au perindat la conducerea țării, au fost paraleli cu țara, cu țăranul, cu românul de orice fel, înadins, voit. N-au făcut nimic dar au distrus tot ce uneau oamenii. Și CAP-ul, și Căminul Cultural, și orice formă de coagulare. Au dispărut animalele, câmpurile sunt muncite cât au nevoie, livezile n-are cine să le culeagă. Aducem d-afară. Cu mâna noastră de lucru, cu sacrificarea și dezbinarea familiilor noastre.

Singurul scop al lor a fost să le fie sineși bine și să livreze slugi celorlalți. Nu s-au îngrijit cu nimic să le facă sau să-i facă să aibă o sursă de venit. Un ban muncit care să le vină sistematic să-și poată acoperi necesitățile altele decât cele d-ale gurii. Să-și poată permite plata măcar a facturilor pe care vor să le bage pe gât. Toți le cer dar nimeni nu le dă. Marea majoritate au curent dar nu vor să se racordeze la apă sau canalizare și nici nu se pune problema gazului. Nu vor. Nu au din ce lună de lună. Mai bine cu apa din pământ și căcăstoarea-n fundu’ curții. Și uite așa preferă să plece, să trimită acasă banii necesari altor nevoi. Dintre ei câțiva s-au ridicat. Ba o fermă, ba un câmp, ba o pădure. Cu muncă multă. Când am aflat că-i locul 150 lei de om, nu am avut așteptări. Ne-am gândit numai la atmosferă și la chef. Ceea ce însă s-a pus pe masă, a fost nuntă. De nuntă la cel mai mare scor din București. Cu tot cu taraf și două fete cu har în ale cântatului de tot felul, cu tot cu urători și servit la masă. 150 de lei…Cum?!…

” Să fie  pentru toată lumea și da, are și câștig că-s toate de la el, și porcul, și leguma, și țuica, și vinul, și munca iar taraful cu tot cu fete îs de la noi„.

S-au strâns cu toții într-o sală. Oameni satului în cap cu primarul și toți călăuzitorii lor. Am petrecut trecerea peste an într-o oază de normalitate, normalitatea știută a celor de-un leat cu mine.

Spre 4 dimineața s-a încins o sârbă numai a bărbaților așa cum n-am mai văzut vreodată. Cămăși albe, pantaloni la dungă și pantofi lăcuiți de sărbătoare. Sub cămăși vibra fiecare fibră a ființelor lor și nicio notă muzicală n-a fost pierdută.

Forță, determinare și devotament.

Sper din toată inima mea ca pe tot teritoriul României să fi fost la fel! Că așa, cât s-au străduit și se străduiesc alții, nimic nu este pierdut, dimpotrivă.

Dincolo de Bucureștiul infatuat, e România care n-are teamă de virusul bucureștean al ipocriziei și smintelii la supunere. O Românie cu oameni harnici, civilizați, iubitori de neam, tradiții și pământ strămoșesc.

La mulți ani, România mea!

Temeinicie și migală

de

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala

Nevoi și spaime

de

…la șes, la deal.

Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal,  le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:

– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!

Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.

Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.

Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.

Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.

Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.

Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.

Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.

De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.

Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.

Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.

Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.

Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.

Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:

”Nu șchioapătă calul de-o ureche”

Povestea celor 7

de

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Latura întunecată

de

…a fiecăruia dintre noi.

“Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi,
tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.”
Emil Cioran

Nu ne place să ne recunoaştem şi latura întunecată. O ştim, o vedem manifestându-se, dar vina ei o poartă conjuncturile. Un istoric al experienţelor, o saturaţie a nemulţumirilor, o idealizare a lumii în care trăim, implicit o idealizare a noastră pentru a plăcea, a face parte din lume, grup, pereche.

Se spune că nu cunoşti un om decât după ce-ai mâncat un sac de sare cu el. Adică experienţa proprie alături de un om, în timp suficient de lung, te poate face să-l înţelegi şi să-l cunoşti. În latura negativă căci numai ea este cea care se ascunde. De aici şi multele neînţelegeri/despărţiri/divorţuri. Noi nu plecăm la drumul vieţii în doi de la acceptarea celuilalt în varianta întunecată  ca act de încredere ci de la varianta cosmetizată dată de sentimentul de iubire a ceea ce dorim să vedem şi nicidecum a ceea ce ştim sau am fost avizaţi.

„N-am avut încotro. Nu mi-a plăcut niciodată dar am făcut/am participat/ am zis. Nu m-a lăsat, nu am putut. Se poate şi fără mine(ajutor). Nu e vina mea. E din cauză că…./ a lui/ a ei/ a ta/ a lor” etc.
Lansăm voit iluzia şi impresia de oameni buni. Fiindcă, cel mai adesea, ne ascundem sub sintagma „eu sunt moral şi/sau credincios şi mă înfrânez/abţin/stăpânesc să fac aşa”. Cu alte cuvinte, pornind din noi punem o stavilă la ceea ce ne e ruşine, frică, etc.
Din aceste cauze ascundem sub preşul conştiinţei ceea ce nu trebuie să vadă mediul. Şi naştem cu fiecare respiraţie minciuna. Minciună faţă de noi înşine, minciuna faţa de toţi. Dar cum ea e omenească, ne-o iertăm în numele supravieţuirii.  Ceea ce n-are nicio legătură cu recunoaşterea vinei şi însumat cu asumarea ei.

Adevărul este noi alegem. În fiecare minut, în fiecare secundă. Utilizăm principiile după cum bate vântul. „Nu se face” poziţionat în contextul cel mai favorabil nouă. Ceea ce nu se aplică şi nu este valabil, în următorul context. Duali, duplicitari, meschini asemuim acest fel de a fi cu principiile(pe care le alegem noi) si nu acţionăm nicio secundă pentru a ocroti valorile general umane(pe care nu putem să le schimbăm după bunul plac).

Şi atunci, acolo unde acceptare nu mai e, nimic nu mai rămâne. De ceea ce ne e frică tot nu scăpăm.

Din câte am văzut/trăit/citit şi simţit pe propria-mi piele, am adunat câteva gânduri:

1. Oamenii depind de ceilalţi. Din teama de a nu fi judecaţi nu se vor opune la ceea ce e  chiar şi în contradicţie cu ei însuşi. Mai uşor le e să accepte mecanic, formal decât fie împotriva majorităţii

2. Nebănuit de uşor oamenii se dezmint de orice au declarat mai înainte. Ori de câte ori le e avantajos, rentabil şi lesnicios.

3. Indiferenţa întotdeauna e- dintr-un motiv sau altul- îndreptăţită.

4. Oamenii sunt în stare, dacă sunt ghidaţi şi li se dispune de către o autoritate, indiferent de experienţele şi stările personale, să facă, din supunere, orice faptă care să aibă consecinţe distrugătoare sau tragice.

5. Atunci când li se dă putere, îndiferent de câtă şcoală au, oamenii devin supuşi şi dependenţii propriei puteri şi astfel, cruzimea şi comportamentul nemilos în relaţie cu ceilalţi devin legitime.

6. Nimeni nu protejează pe nimeni. E o iluzie că având un grup în jurul nostru, aceştia vor acţiona. A nu se confunda compătimirea cu acţiunea.

7. Când avem pe cineva lângă noi, tindem, în situaţii dificile, să pasăm responsabilitatea pe umerii celuilalt, ba mai mult şi răspunderea asupra modului cum se desfăşoară situaţia.