Taguri Arhive: om

Cu ce rămâi din

de

…viața pe Pământ.

„Decât să te temi de moarte, mai bine te-ai teme de o viaţă nepotrivită“.
Bertolt Brecht

”Viaţa trăită pe Pământ a încetat să mai fie un mister. Astăzi, pentru mine a devenit o revelaţie. Ne naştem goi, pe aceasta o ştim cu toţii, însă nu toţi acceptăm că vom pleca la fel. Viaţa trăită pe Pământ ne oferă satisfacţii sau neplăceri, uneori surprize. Că trăim fericiţi sau mai puţin fericiţi, că ne supunem tiparelor, reuşind să bifăm lista până jos sau că evadăm, un lucru este cert, noi nu rămânem aici.

Împlinirea va veni la tine în funcţie de măsura în care te exprimi. Nu te ajută la nimic doar analiza şi gânditul. Sinceritatea este atrăgătoare, pragmatismul este necesar, isteţimea a devenit sexi. Şi toate lucrurile sunt bune atunci când ştii să le priveşti. Personal, consider că după viaţa trăită pe Pământ rămâi cu gradul în care ţi-ai manifestat unicitatea.

Nu cunoştinţele, nu studiile, nu cultura şi nici tradiţia ori politica, nu ele te vor călăuzi mai departe, ci tu. În ce măsură ai fost tu însuţi în viaţa trăită pe Pământ sau în ce situaţii? Ai trăit mai mult cu mintea sau cu sufletul? Dacă ţi-ai dezvoltat mai mult mintea după moartea minţii în care ai tot investit, vei fi mai mic. Dacă ţi-ai hrănit mai mult spiritul vei fi stăpânul tău şi vei decide pentru tine. Atunci vei şti cine eşti.

Atâta vreme cât trăiţi, învăţaţi să fiţi fericiţi chiar şi atunci când sunteţi nefericiţi. Gratitudinea este atitudinea cu care oamenii împliniţi păşesc prin viaţă. Aici dragostea este biletul vostru de trecere. Altruismul este ultima etapă experimentată. Cei care au fost crucificaţi în trecut rosteau, în gând, sunt recunoscător că trăiesc asta.

În urmă cu câteva zile am fost întrebat cum de nu mă deranjează faptul că oamenii postează fragmente din cărţile mele fără să specifice sursa sau numele autorul. Întrebarea mi-a amintit un lucru foarte important.

Mi-a amintit importanţa mesajului pe care îl transmit şi că scopul a fost ca ele să ajungă la oameni, că le oferă mângâiere şi îi încurajează să înainteze în vieţile lor. Mi-a amintit că nu numele meu trebuie să apară pe Facebook, în ziare şi la televizor, ci conţinutul. Cărţile pe care le-am scris nu sunt ale mele, sunt ale voastre şi aşa va rămâne. Mulţumesc.

Analizând mai mult natura realizez că am de-a face cu o femeie. Aceasta mă face să fiu sensibil şi responsabil şi încerc să mă apropii cât mai mult de ea. Mulţi oameni trăiesc în simplitate, la ţară, liniştiţi. Aceştia nu trăiesc sufocaţi de presiunea oraşelor, de superioritate, minciună. Ei sunt oameni puri care nu cunosc falsitatea şi nici mândria, invidia sau dispreţul. Sunt oameni cinstiţi care iubesc oamenii şi animalele şi apreciază viaţa.

Şi totuşi răul s-a răspândit şi acolo, oamenii ca cei pe care i-am descris sunt din ce în ce mai puţini. Ei s-au retras din cauză că nu se regăsesc în lumea aşa cum este astăzi, dar nu ştiu cât vor rezista.

Dacă mi-ai cere să îţi descriu ceva ce îmi defineşte cariera ţi-aş dărui cartea MIKEL. Dacă m-ai întreba ce îmi defineşte existenţa ţi-aş demonstra iubirea.

Viaţa trăită pe Pământ m-a învăţat că iubirea nu este o dramă, despărţirea nici atât. Ura te face dependent de cel pe care îl urăşti. Atunci când eşti părăsit ai de-a face cu un om confuz, nicidecum cu unul înşelător. Oamenii devin astfel din teama că nu îşi vor umple golul interior şi sunt speriaţi. Azi jură iubire crezând că o simt, mâine nu mai ştiu ce au jurat iar după ce fug mâncând pământul se întorc. Atunci decizia va fi a ta.

Cu ce rămâi la final?

Toată suferinţa rămâne aici, nu iei niciun gram cu tine. Aşa se întâmplă şi în viaţă. Experienţa mi-a demonstrat că supărările, conflictele şi nemulţumirile se uită, doar bucuriile rămân. Personal, din copilărie nu îmi amintesc singurătatea, sărăcia, drama, ci emoţiile şi bucuriile. La fel ca cele din fiecare călătorie.

Linişteşte-te, viaţa trăită pe Pământ nu este atât de cenuşie precum pare că este în unele zile. Sunt convins că omul care a plecat de lângă tine a fost minunat şi că a avut un impact pozitiv asupra celor pe care i-a lăsat să experimenteze şi altceva. Toate etapele vieţii trebuiesc trăite cu inima. În viaţa trăită pe Pământ un simplu ce mai faci, rostit la momentul potrivit, către oricine, îţi poate construi întreaga viaţă.

Viaţa nu se termină! Imaginează-ţi tristeţea pe care ai simţit-o când ţi-ai luat rămas bun de învăţătoarea ta cea dragă, atunci când ai absolvit. Viaţa nu s-a terminat odată cu tristeţea care te-a copleşit, abia avea să înceapă.

Ai trăit frumos alături de omul pe care l-ai iubit, care te-a iubit înapoi iar împreună aţi învăţat atâtea? Bucură-te, deoarece viaţa trăită pe Pământ merge mai departe. Nimeni nu îţi poate lua amintirile, a sosit momentul să începi o altă viaţă. Sunt convins că tu ai decis aceasta fără să fii conştientă de alegerea ta şi te asigur că a fost cea mai perfectă alegere. Astăzi vreau să văd că te ridici.”

Frumos, nu? 

Undeva, într-un cartier

de

… pe dreapta.

În ultima vreme sunt mereu pe fugă. Inopinatul apare după te miri ce colţ. De hârtie, de zid, de om. Ca şi cum n-ar fi îndeajuns „trebuie-le” a cărui listă a devenit ca o râmă. Din ce în ce mai lungă.
Şi lista asta se întâmplă să fie indiferent dacă e în timpul jobului sau dacă ajung acasă, când ajung. Cu plasele pline. Din piaţă.
Acasă unde mă apuc să gătesc repede ceva. Nu în fiecare zi, că sunt şi altele de făcut. Şi-n casă. Şi-n curte. Ceva. Mărunt sau ba, face ca înserarea să mă ia mereu prin surprindere.
De fiecare dată trecerea de salariat la gospodină se face undeva în pragul uşii casei. Nu, gândurile îmi zburdă încă la problemele de la servici. Care şi ele sunt din ce în ce mai complicate. Şi mai urâte, încrâncenate ori efectiv dezamăgitoare. De multe ori urmate mental de îndemnul: mâine, dar să nu uiţi! Din ce în ce mai des mă încearcă senzaţia de saturaţie şi ea ia forme remarcabile de oboseală.

Cu ele, cu gândurile astea, mă apuc de gătit. Sunt ca o bandă rulantă pe care pachete, pacheţele de activităţi se derulează lin şi necontenit. Cum mă opresc, cum se întâmplă carambolul pe bandă. Pe unele le prind la timp, altele cad şi se sparg în cioburi de necazuri.

Şi ca să nu pierd timpul, să pun repede oalele şi cratiţele să aibă timp să gătească conţinutul până vin şi ceilalţi ai casei, nu mă schimb de haine şi cel mai adesea, nici nu mă descalţ de sandale sau pantofi. Vorba aceea, nicio tocăniţă nu iese la fel de gustoasă ca aia la care gospodina are sandale cu platformă să vadă mai bine cum se căleşte ceapa! Şi ce să mai vorbim, de cum iese de bună ciorba de văcuţă când e rochia de mătase asortată cu cubuleţele de morcov ce gâlgâie spre suprafaţa oalei!

Abia când mâncarea începe să bolborosească, când nu mai e nimic de tăiat, adăugat, abia atunci mă gândesc că poate ar fi bine să mă schimb. Din mers se petrece acţiunea, cu ajutorul Micăi care-mi aduce rochia de casă şi papuci şi o duce pe cea de la servici, că doar trebuie să mă întorc repede la cratiţă să nu se prindă.
La final, când din întâmplare ajung prin faţa unei oglinzi, bag de seamă mărgele sau perlele uitate la gât. Vin nepotrivit la rochia de casă. Dar parcă nu şi cu mine…Încă.

Latura întunecată

de

…a fiecăruia dintre noi.

“Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi,
tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.”
Emil Cioran

Nu ne place să ne recunoaştem şi latura întunecată. O ştim, o vedem manifestându-se, dar vina ei o poartă conjuncturile. Un istoric al experienţelor, o saturaţie a nemulţumirilor, o idealizare a lumii în care trăim, implicit o idealizare a noastră pentru a plăcea, a face parte din lume, grup, pereche.

Se spune că nu cunoşti un om decât după ce-ai mâncat un sac de sare cu el. Adică experienţa proprie alături de un om, în timp suficient de lung, te poate face să-l înţelegi şi să-l cunoşti. În latura negativă căci numai ea este cea care se ascunde. De aici şi multele neînţelegeri/despărţiri/divorţuri. Noi nu plecăm la drumul vieţii în doi de la acceptarea celuilalt în varianta întunecată  ca act de încredere ci de la varianta cosmetizată dată de sentimentul de iubire a ceea ce dorim să vedem şi nicidecum a ceea ce ştim sau am fost avizaţi.

„N-am avut încotro. Nu mi-a plăcut niciodată dar am făcut/am participat/ am zis. Nu m-a lăsat, nu am putut. Se poate şi fără mine(ajutor). Nu e vina mea. E din cauză că…./ a lui/ a ei/ a ta/ a lor” etc.
Lansăm voit iluzia şi impresia de oameni buni. Fiindcă, cel mai adesea, ne ascundem sub sintagma „eu sunt moral şi/sau credincios şi mă înfrânez/abţin/stăpânesc să fac aşa”. Cu alte cuvinte, pornind din noi punem o stavilă la ceea ce ne e ruşine, frică, etc.
Din aceste cauze ascundem sub preşul conştiinţei ceea ce nu trebuie să vadă mediul. Şi naştem cu fiecare respiraţie minciuna. Minciună faţă de noi înşine, minciuna faţa de toţi. Dar cum ea e omenească, ne-o iertăm în numele supravieţuirii.  Ceea ce n-are nicio legătură cu recunoaşterea vinei şi însumat cu asumarea ei.

Adevărul este noi alegem. În fiecare minut, în fiecare secundă. Utilizăm principiile după cum bate vântul. „Nu se face” poziţionat în contextul cel mai favorabil nouă. Ceea ce nu se aplică şi nu este valabil, în următorul context. Duali, duplicitari, meschini asemuim acest fel de a fi cu principiile(pe care le alegem noi) si nu acţionăm nicio secundă pentru a ocroti valorile general umane(pe care nu putem să le schimbăm după bunul plac).

Şi atunci, acolo unde acceptare nu mai e, nimic nu mai rămâne. De ceea ce ne e frică tot nu scăpăm.

Din câte am văzut/trăit/citit şi simţit pe propria-mi piele, am adunat câteva gânduri:

1. Oamenii depind de ceilalţi. Din teama de a nu fi judecaţi nu se vor opune la ceea ce e  chiar şi în contradicţie cu ei însuşi. Mai uşor le e să accepte mecanic, formal decât fie împotriva majorităţii

2. Nebănuit de uşor oamenii se dezmint de orice au declarat mai înainte. Ori de câte ori le e avantajos, rentabil şi lesnicios.

3. Indiferenţa întotdeauna e- dintr-un motiv sau altul- îndreptăţită.

4. Oamenii sunt în stare, dacă sunt ghidaţi şi li se dispune de către o autoritate, indiferent de experienţele şi stările personale, să facă, din supunere, orice faptă care să aibă consecinţe distrugătoare sau tragice.

5. Atunci când li se dă putere, îndiferent de câtă şcoală au, oamenii devin supuşi şi dependenţii propriei puteri şi astfel, cruzimea şi comportamentul nemilos în relaţie cu ceilalţi devin legitime.

6. Nimeni nu protejează pe nimeni. E o iluzie că având un grup în jurul nostru, aceştia vor acţiona. A nu se confunda compătimirea cu acţiunea.

7. Când avem pe cineva lângă noi, tindem, în situaţii dificile, să pasăm responsabilitatea pe umerii celuilalt, ba mai mult şi răspunderea asupra modului cum se desfăşoară situaţia.

Prizonierii minţii

de

…. pe care fiecare o avem.

O întâmplare recentă mi-a inspirat postarea de azi. Surprinderea momentului m-a luat cu asalt şi m-a lăsat fără grai. Ca apoi, experienţa altcuiva cu aceeaşi concluzie, să se adauge mirării mele. Doar întâmplarea mea, stingheră, mi-a măcinat gândurile. N-am auzit, n-am ascultat, n-am căutat nici eu ceea ce nici alţii, specializaţi, n-au gândit în mai bine de 20 de ani.
Suntem prizonierii minţii pe care o avem, o dezvoltăm. Şi asta, limitat. Cu toată informaţia, de azi, disponibilă şi facilă multora dintre noi, nu ajută, uneori, cu nimic. Pentru că ea cantitativ este prea mare, spaţiul de stocare al calculatoarelor s-a şi se upgradează exponenţial faţă de capacitatea noastră de acumulare, faţă posibilitatea reală de cuprindere. Suntem maşini complexe dar nu şi performante în raport cu ceea ce am fost în stare să creem.

Pentru că mintea o ţinem în hăisurile noastre, a experienţelor şi-a întâmplărilor auzite ori citite. Mai departe de limitele astea, nu-i cu putinţă. Nu o dată am auzit: niciodată nu m-aş fi gândit la asta! ba chiar mai mult, nu o dată înmărmuriţi de propriile micimi, am spus-o fiecare dintre noi.

Pentru că pe trupurile noastre sunt complexe mai mult decât nişte sisteme funcţionale. Maşini din praf de stele şi multă apă, mânate pe drumul vieţii cu tot ce presupune el, cotidian, financiar, informaţie, stări. Pe care nu ştim/ori n-am ştiut vreodată sau nu-i (mai)acordăm timpul să le (mai)ascultăm, să le (mai)simţim pulsurile, să le (mai)auzim strigătul nevoilor, să le îngrijim aşa cum numai mamele grijesc de copiii lor. Şi, şi mai mult, chiar atunci când le auzim şi ştim ce vor, uneori noi înşine le sabotam neacordându-le credibilitate. Alteori alţii sunt mai „deştepţi” şi nu ai cum să ştii tu mai mult ca ei. În faţa lor, de cele mai multe ori, suntem doar un tipar de afecţiune care trebuie tratat exact c-an cărţile scrise. Şi în mare parte şi ei au dreptatea lor. Suntem luaţi la pachet. E infinit de mic numărul celor care se cunosc cu adevărat, care-şi ştiu şi-şi ascultă trăirile tocmai din conştientizarea a ceea ce sunt: un ansamblu.

Aflaţi între neştiinţă(necunoaştere), timp limitat sau ghinion, mergem pe drumul vieţii, luaţi pe sus, răsturnaţi, învârtiţi şi zăpăciţi de evenimentele ei. Rare sunt momentele când ne ascultăm cu urechea inimii. Doar când ascuţimea problemelor, fizic, se face ea auzită. Şi, şi mai rare şansele, când găsim disponibilitatea şi deschiderea altora să ne ia şi în seamă. Din aceste cauze, fără să ne (mai)dăm seama nu mai facem distincţie între o celulă sau o alta a corpului, iar minţile noastre fixează strict punctual împunsătura dureroasă a ascuţimii. Din aceleaşi motive, ne resemnăm, ne obişnuim şi târîm mai departe. Fără să realizăm, ne supunem trupurile la traumă. Le stresăm. Suferinde, după o vreme, antrenază şi mintea în zbucium, ca o ultimă încercare a lui-a trupului- de a trezi neuronii capului, de a ne face să fim atenţi, să gândim.

Învinşi, cu sufletele măcinate fără să pricepem de ce, acţionăm. Şi, spre surprinderea noastră, ca prin minune ce altădată am tratat separat, se dovedeşte a fi un tot, că intervenind într-o parte, punctual, şi celelalte se echilibrează.

Abia atunci remarcăm că totul are legătură, că sistemele „maşiniilor” noastre,  aşa cum lucrează împreună aşa şi se chinuie împreună.

Un soi de maritaj între ele: şi la bine, şi la rău, pentru a duce Omul mai departe.

La o plimbare

de

…într-o seară.

Lumina pe-nserate, galben de toamnă, aşezare pe colţ, trei ferestre cucuiete la mansardă, rotundă ca o portocală, toate astea au făcut-o, în ochii mei, de poveste. M-a mirat prezenţa ei, nevăzută, neobservată de mine de atâta timp, pentru că în zidurile ei e dăltuită vremea veşniciei. Am rămas cu ochii la ea, între mirare şi bucurie. O casă frumoasă la un nod de drumuri. O casă de poveste care revarsă poveşti.

o casuta

 

Mă întorc spre fiinţa care mă însoţeşte la o plimbare. Ea însăşi îmi spune o poveste. A unei Doamne care n-ar fi trebuit să fie mereu o doamnă. A unui OM cu demnitate şi cuvânt respectat care n-ar fi trebuit să se lege atât de mult de principii în lumea asta a non valorii presărată cu minciuni şi înşelătorii ancestrale. Un Om cu principii rămâne, indubitabil, singur. Ca ea.

Îi arăt casa. Frumoasă dar tristă. Trainică dar fără să mai fie „vie”. Cei ce-au locuit-o poate i-au dat strălucire cândva, alţii, acum, o tratează ca pe un bun funcţional. Au făcut din ea, pe rând, palat sau (aproape)ruină. Faţada ştearsă, gardul şui, ferestrele neîngrijite, tabla acoperişului ici-colo ruginită, ţin doar dezinteresul sau neputinţa proprietarului. Proprietar care mai mult ca sigur se mândreşte cu ea. Prin ea îl face valoros, cu ea a fost scos din mulţime.

Dincolo de aspect, însă, stau propriile cărămizi. Temeinic încastrate în mortarul temeliei. Doar buldozărul sau Pământul puternic cutremurător , o vor răpune grămadă.
Înţelege târziu că e ca şi casa de peste drum, că n-a avut proprietarul potrivit. C-a locuit-o cineva nemeritând-o întru onestitatea ei.

Toţi suntem ca o casă. Faţadele şi interiorul sufletului ţin (şi)de cei ce ne locuiesc. Ne facem treaba pentru care am fost zămisliţi. Destinul fiecaruia în frunte ne e scris. El iese din noi, fie prin tencuiala jilavă şi scorojită, fie prin varul proaspăt. Diferenţa o fac cei care ne însoţesc care ne pot trece existenţa prin tenebrele chinului sau bucuria vieţii. Disperarea deznădejdii din care să se nască ceea ce inevitabil suntem sau din strălucirea fiinţei să fim, lin, ceea ce nici nu am gândit vreodată că putem să fim.

Împlinirea umană nu are nicio legătură cu resemnarea existenţială trecută, cum nici amăreala convieţuirii cu obţinerea a ceea ce ne-am dorit. Chiar împăcaţi cu noi înşine nu putem aboli negura trecutului cum nici posesiunea de bunuri materiale nu poate cauza liniştea sufletului. Amândouă, însă, se desprind din ceea ce facem şi mai ales cum facem. Plătim un preţ chiar dacă nu-l recunoaştem sau nu-l declarăm. De cele mai multe ori ne ia o viaţă ca să înţelegem că am plătit cu propria viaţă scursă în sensul invers al  strălucitoarei distingeri.

Răspunsul fiecaruia din noi îl găsim în orice oglindă privită cu onestitate. Dacă o avem şi suntem capabili s-o înfruntăm.