Povestea celor 7

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Nevoia de confirmare

…pentru omul când e mare.

Zilele trecute, împreună cu încă câţiva colegi, de acelaşi rang, lucram la un document. Nicidecum uşor, ba aş spune că prin complexitatea lui şi mai ales prin efectele pe care le va genera într-un sistem, e al naibii de complicat.

Şi cum stăteam noi acolo concentraţi, destul de ţepoşi şi orgolioşi că aşa-i la ăi cu perja-n fund!, nu ştiu – că al draq să fie ăla care-şi mai aduce aminte- de unde a început cel din faţa mea să mă întrebe dacă suntem egali, de parcă ar fi fost în reclama aia cu mama care le dăruieşte copiilor ei nişte dulciuri şi ăia o întreabă: ai făcut-o tu pentru noi? Hai spune, ai făcut-o????.

Frate, mă uitam, cu faţa aia de toantă, spre el şi nu pricepeam ce draq vrea de la mine! Egali la ce, nene?! Că suntem total diferiţi doar că facem parte din aceeaşi specie şi pe acelaşi tip de cracă instituţională. Başca, io n-am chelie!

– Hai, spune, suntem egali? Eu cu tine suntem egali sau nu? repeta ca automatu′ de cafea când se strică şi se revarsă conţinutul pe trepte.

Continuam să mă uit la el cu aceeaşi faţă plată dar rotiţele capului se învârteau disperate. Cum ceilalţi erau cu urechile ciulite şi ochii binoclu spre noi să-l dau în mă-sa, stricam feng-shui-ul întâlnirii. De răspuns trebuia să-i zic ceva că prea era avântat omul.

– Suntem egali în măsura faptelor şi nu a confirmărilor.

– Ce-ai zis?!

– Că suntem egali după fapte şi nu după confirmări. Calm, monoton şi fără inflexiuni, zic.

Poafai, i-am pus sare pe coadă!

– Adică nu suntem egali! Ţipă şi îşi găletuşa- adică pixul şi hârtiile- se ridică şi pleacă.

Mă fac că nu observ şi continui impasibilă. Impasibilă faţă de situaţie, nu şi faţă de ceea ce aveam de făcut. Poate autoritatea impusă, poate determinarea,  poate dorinţa de a termina o dată actul ăla, poate naiba ştie ce văd alţii, cert este că şi ceilalţi s-au aliniat şi niciun cuvinţel n-a fost spus pe tema egalităţii şi a plecării omului.

După 4 ore, actul a ieşit. Ca draft dar întreg. Cu cap, trup şi coadă. Pe care să poţi modela fineţurile. Abia când ne-am oprit, abia atunci am deschis subiectul:

– Nu sunt nici mama răniţilor, nici tatăl dreptăţii! Nu-s nici mă-sa, nu-s nici nevastă-sa! Frate, ce confirmare de la mine vroia?! Ce înseamnă asta la 45 de ani?! Păi nene, dacă el nu se simte egal cu mine, nu din vorbe o să simtă asta şi nici din confirmarea mea ori de câte ori i-aş spune-o, că după, dă în dependenţă!
Iar faptul c-a plecat…păi, numai muierile când se supără îşi fac bagajul şi pleacă d-acasă! O să-i treacă, exact că la muieri!

Şi mi-am văzut de drum şi treabă.

Toţi avem nevoie de confirmare, indiferent de vârstă, neam şi după cum clocim ouăle, înăuntru sau pe dinafară. Totuşi, există o diferenţă între a te milogi de-o confirmarea şi a avea confirmări. Nesiguranța de sine, fie în ceea ce privește propria persoană, fie în ceea ce privește părerea altei despre, nu contează, tot nu cred că, în spiritul demnității proprii, ea se cere și se repară cu plasturii, lipiți haotic, de cineva din afara propriei persoane.

Poți să ai încredere într-un ”te iubesc” când cel/cea care declară nu te respectă, nu te sprijină și nu te face să te simți cea mai frumoasă femeie/ cel mai minunat bărbat?
Poți să ai încredere într-un ”te cred” când cel/cea ce declară nu empatizează cu tine, nu te sprijină sau nu coopereză ?
Poți să ai încredere în ”încredere” când  cel/cea ce declară te verifică, te chestionează și nu-ți lasă niciun spațiu personal?
Poți să ai încredere în ”tine” când abandonezi la primul hop?
Poţi să ai încredere în „reuşită” când rezultatul este cu totul altul decât cel care-ţi atestă reuşita?
Şi exemplele pot continua.

Confirmări, confirmări, confirmări. Mai toate sunt prin prisma palpabilului. Fapticului. Al gândirii proprii, al analizei, al acceptării unei stări de fapt, al controlului asupra noi înșine.
Să nu confundăm aceste procese sistematice pe care orice ființă rațională le parcurge zilnic, cu tandrețea și reciprocitatea a unui ”te iubesc” într-un cuplu, cu ”te cred-ul” spus de un apropiat, cu ”am încredere în tine” necesar unui copil, cu încrederea în sine și afirmația ”am reușit” la finalul unui drum plin de obstacole.
Da, şi eu am nevoie de confirmări. Din rezultate. De la oameni. De la ce las în urma mea. De la fapte, din zâmbete, din vorbele numai de după fapte.

Nevoia de confirmare e firească atâta timp cât nu este cerşită.

Viralul ăsta

… oare-i chiar dovadă de iubire??

Eu cred că nu. Fiindcă iubirea nu înseamnă manipulare, posesivitate şi control.

(urmăriţi filmul)

Circulă de ceva timp pe reţele de socializare un viral copleşitor plin de romantism, vis şi basm trăit live, o îngemănare a speranţei fiecăruia dintre noi în povestea perfectă şi în sentimentul profund de iubire care trece peste timpuri şi vieţi.

Am plâns hohotit până în apropierea minutului 7. Apoi, m-am trezit. Ceea ce se întâmplă de acolo mai departe, e altceva, împachetat perfect în cea mai frumoasă intenţie.
Vreţi şi voi să vedeţi altfel-ul pe care l-am văzut eu?
Clipul din youtube are în florica de setări din colţul drept, posibilitatea de a urmări la viteză mai mică. La cea mai mică.

De la minutul 7, ha, se schimbă? Hehe, nimic nu-i întâmplător, nici măcar cifra 7, dacă vrea careva să priceapă! Deci, ce-avem noi aici?!

Personaje, o domniţă, ş-un domniţ.

Domniţa, ea este cea care trece de la agonie la extaz şi zic eu, mai devreme sau mai târziu, o să treacă iarăsi la agonie.
Domniţă care nu e un monument de perfecţiune în accepţiunea tiparelor zilelor noastre DAR cu un chip extrem de plăcut, mie mi s-a părut chiar frumos, cu ochii frumoşi, un năsuc armonios conturat, o gură senzuală, o fizionomie deschisă de femeie caldă şi calină, o romantică incurabilă după manifestări şi şiroiul de lacrimi hohotit vărsat, o sensibilă, o duioasă în credulitate. Adică, dincolo de silueta care nu-i deloc 90-60-90 şi care oricum ar fi, atâta timp cât îi e bine în pielea ei, e sănătoasă şi bărbatului îi place de ea pentru că ea e exact cum e ea, e perfectă. Pentru El. Bărbatul care o cere în căsătorie. Bărbatul care o vrea să fie femeia vieţii lui.
Nu, nu, nu proprietatea vieţii lui.

Domniţul, el este cel care a tăinuit şi plănuit toată manifestarea.
Domniţul nici el perfect după tiparul manechinelor, dar un exemplar masculin bine, fără burtă, înalt, cu ţinută dar cu cheliuţă şi barbişon(se spune că bărbaţii care-şi acoperă faţa cumva- nu contează mărimea bărbii sau a mustăţii- ar fi duplictari. Ascunderea parţială a fizionomiei relevă nevoia de a ascunde ceva).

Aţi privit filmuleţul? Nu-i aşa că-i emoţionant, copleşitor, fantastic?? M-am gândit că bărbatul era cu fişa medicală la zi a femeii iar ea stătea bine şi cu inima şi nici nu era gravidă. Altfel…mult, mult, mult. Şi brusc, mi s-a părut prea mult. Un pitic din mine a sărit cu clopoţelul de alarmă şi m-a lovit cu el fix în moalele capului!  Am urmărit mai departe, umpic mai reticentă, doar scenă cu scenă fără, însă, să mă focalizez şi pe verbal, că cine ştie …cât scriam!

Deci o întâlnire banală ca să servească masa sau poate să bea ceva. Amândoi plecând de la aceeaşi ţinută şi mai ales echilibru emoţional. Pregătiţi la fel. Acolo era cuplul. El o iubeşte pe ea, ea îl iubeşte pe el. Niciunul mai presus.

Până în minutul 7 se trece dintr-o extremă în alta. Domniţa. Dar şi spectatorii filmuleţului. Şi sunt cu toţii manipulaţi. Sentimental. Emoţional. De frumoasa, romantica şi deosebita intenţie precum şi de trăirile fetei.
Cuplul începe să se destrame, ca doar unul dintre ei să iasă în evidenţă.

Şi o face din ce în ce mai mult. Bărbatul. Emoţional- e detaşat, ştie că merge la sigur şi nu pentru că mijează 100% că ea îl iubeşte ci pentru că o conduce controlat emoţional către rezultatul dorit, financiar- ştie ce resurse a pus la dispoziţie pentru a face spectacolul…şi, da,  dominator, am să mă explic niţel mai jos.
Punctul culminant, Domniţul îmbrăcat impecabil într-un costum de ginerică care-i şi vine, după ce o cere în căsătorie, conform planului merge mai departe, îi propune căsătoria acolo, pe loc. Totul aranjat: rochie de mireasă, coroniţă, prietene, familie, oficiant. În secvenţa în care i se arată familia ei, priviţi-i tatăl. Faţa tatălui. Entuziasm de faţadă.

Cum mai arată Domniţul? Cum arată Domniţa cu rochia ca un sac? Nu, nu mai sunt egali. Distanţa e din ce în ce mai mare.
Am spus mai sus „dominator”. Domniţul a ştiut exact cu cine are de-a face, că ea va fi copleşită, subjugată, îngenuncheată. Şi i-a făcut plăcere postura în care a adus-o ! Gestul ei, când ea îi pune lui verigheta pe mână „I′ seeking” împreună cu cadrul în care, aproape de săvârşirea căsătoriei, ea se uită la el iar el îşi ia porţia de „SUPREMUL” uitându-se la mulţime, spun tot.
Priviţi atent, Domniţa pe parcursul oficierii se uită la el şi din când în când ridică privirea spre Dumnezeu, pe când Domniţul se uită la ea şi întoarce mereu capul spre mulţime.

sarutand mana tataului

Megalomanul

Realitatea viitorului ei alături de el începe din minutul 11:57, momentul punerii pe deget al inelului. Până în minutul 12:35 când orice enigmă, şi vis, şi farmec, şi ideal, se destramă.

Pentru că nu e căsătoria ei, e GLORIA lui.

 What are you doing?

punerea inelului

fata1

 

 

 

 

 

 

fata2

fata3

 

 

 

 

 

 

fata4

fata5

More than anything!

Nu, Doamne fereşte!