Taguri Arhive: masini

Şi un ochi la spate

de

…de-aş mai avea, oare la ce m-ar mai ajuta?!

Nu ştiu dacă titlul ăsta nu s-ar potrivi mai bine ca vers de baladă populară, însă, e mai adevărat decât apa caldă venită de ţeava de la centrală, când centrala-i şi funcţională!

Şi-acum să încalec pe tastă
Să spun povestea noastră
Ca să vă las mască!
…sau să umflaţi de râs ori să vă reevaluaţi că se poate şi mai rău!

Din considerente raţionale şi de depărtate de UE, mi s-a cerut o copie după paşaport. Paşaport pe care-l ştiam zăcut, abandonat și trist în expirare, într-un sertar. Deci era de făcut un altul, mai proaspăt, mai frumos. Nu mi-a fost greu să dau peste informaţiile necesare de acte şi locaţii unde se pot face în grabă şi de taxă de urgenţă ale paşapoartele temporare că d-ăla simplu şi normal făcut o dată la 5 ani, nu mai era timp.
Mai greu a fost să mă duc într-o parte a Bucureştiului, respectiv Pipera, parte unde în atâţia ani de buletin am fost dusă şi de dus singură-singurea, never şi niciodată!

Mi-am pus GPS-ul pe direcţie de a intra în zona crepusculară de maximă aglomeraţie, curajul sub scaunul şoferului, mai precis fix sub fund de unde zvâcnea a panică la fiecare cotitură de drum neştiută şi la orice intrare în spaţiul personal a oricărui vehicul agabaritic şi infricoșător. Și asta, nu pentru că îmi e teamă de bau-bau traficului ci că am schimbat cutia și caroseria de nici 5 zile din care eu îi atinsesem pielea volanului doar de 2 zile. De fapt, mă aflam la începutul seninului din a 2-a zi.

Cu efortul determinării am ajuns la vestita locație pe care abia de-am reușit s-o identific din cauză de puzderie și avalanșă de alte mașini. Parcarea full, la bordură pe 2 rânduri. Nici nu mi-am putut închipui c-am să înconjor 2 stâlpi de poduri diferite, c-an dansul ritualic al ceremoniei de căsătorie:

”Te căsătorești tu, Ana Lu Manole cu sediul poliției române?”

Mă căsătoresc!, și iar dădeam o tură de parcare urmată de un șir interminabil de mașini care mă zoreau de la spate, iarăși ieșeam, eu și ceilalți, pe poartă și iarăși înconjuram stâlpii. La a 3-a încercare, Dumnezeu m-a auzit ”Da-ul!” și-n dreapta mașinii, fix când ajunsesem în dreptul uneia parcate, proprietarul fericit, transpirat și înspumat în maxilare, vroia să părăsească incinta. Nu m-am mai clintit din loc, am luptat voinicește cu unul șmecher de l-am prididit la înjurături și fericită ca o turturea la vederea primelor raze serioase de soare de primăvară după iarna aprigă, mi-am parcat mașina.

Am înaintat precum mi-e numele și renumele printre toate onomatopeele și înjurăturile celor de la 5 cozi de la înmatriculări lungi cât să iasă din clădire. Ce-i drept am trecut și pe lângă cea de-a 6-a, dar am ignorat cuvântul pașapoarte în speranța că nu acolo trebuie să mă așez. Aveam să înșel amarnic! Mâna dreaptă a legii de la informații s-a îndreptat și din deget și din cot spre mărita și interminabila și neprețuita dar mărginita coadă, asta dacă treceai și de colț!

herculeLa început am numărat oamenii. 200. La vreo juma de ceas de stat în picioare am început să număr plasturii pe care, cu tandrețe, îi lipeam de degetele picioarelor acolo unde mă băteau cusăturile sandalelor. Alea noi. Am fost Hercule, Hercule 2, Hercule 3 și mai departe n-am mai numărat că și Hercule murise de invidie. Și că am foarfecă și atâția plasturi la mine, și, bașca, nici nu cred că știa să numere atâția în limba franceză!

De 3 ori mi-a venit leșinul, de 3 ori m-am reabilitat brusc când vreunul/una dorea săritura ”prin față”, de unde am tras concluzia că înjuratul e revigorant!

După 3 ceasuri bătute pe muchie, pe loc, pe nervi, pe mama și tata lor, am ajuns și eu în locul de unde se despart apele ghișeelor!

Intru. Dau documentele, inclusiv cele două pașapoarte vechi, și mă pregăteam de poză ca să nu se sperie continentele de mine. Nu, nici rujul nu-l aveam la mine, mi-am adus aminte că stătea la răcoarea torpedoului. Mai aranjez două fire răzlețe ieșite din dimensiunea cocului, mă mai ciupesc de obraji ca să se poate face distincție între fața mea și culoarea panoului din spatele scaunului unde mă pregăteam să mă așez. Eram la faza ce fel de zâmbet să afișez la foto când aud întrebarea:

– Șiiii, ce facem cu ăsta, îl anulăm?

Nu prea înțelegeam, că limba română e grea când e năucitoare.

– Păi, răspund io doct ca artistă nepregătită , dacă-i expirat, îl anulăm!

– Păăăăi, zice el, nu-i expirat e valabil până la anu′ pe vremea asta și iar degețelul legii se întinde săgețică, de data asta pe pașaport.

Citesc. Mai citesc o dată. Și încă o dată. Și mă prind…

Era de pe vremea de când nu se povestea și nici 5 ani nu erau definiți ca fiind stație terminus la valabilitate. Adică era pe 10 ani. Uitat ca țigara Mirabelei Dauer dar nu pe noptieră ci într-un sertar!

– Ce facem, îl anulăm? insistă omul.

– Îl anulăm pe draq!, zic și mi se face mâna greblă în jurul pașaportului.

– Șiiii, taxele plătite?!

– Eeee, la vârsta mea nu mă mai încurc io în amănunte! și-o zbughesc magistral ca și cum nici leocoplast pe degete n-am înșirat, și nici pașaport n-am avut neexpirat…

 Pe drum, nedumerită tare de așa o orbeală și convingere proastă, m-a luat tremuriciul:

Mie nu mi-a crescut ochiul de soacră?! La vârsta mea?!?!?!?!

Să ne înverzim

de

…şi si veseli să fim. La volan! 😀

Mă sună prietena mea. Ea probabil la birou, eu cu certitudine la volan. Eu mă duc spre o întâlnire cu protocol. Şi protocolul ţipă pe mine cu brand şi ştaif şi nu numai cât se vede de la volan. Başca sulemenită şi coafată proaspăt! Înaintez pe Cheiul Dâmboviţei. 3 bezi, 3 coloane de maşini. Mă strecor şi io. Şi, vorbesc. La telefon. Prin Parrot. Adică am în maşină un dispozitiv, pe numele lui de american- Parrot- care preia convorbirea şi-o lansează prin boxele maşinii. Tare! Deci, nema telefon în mână, nema încălcări de legislaţie, da?

Două manevre şi trec de pe o bandă pe alta. Şi înapoi. Dând din gură. Şi din manivela geamului de la şofer până-l deschid să iasă „căldurile” din maşină, neicuşorule! Mă apropii de intersecţia cu B-dul Mărăşeşti. Nici n-are importanţă la ce subiect de maximă importanţă pentru ţară ajunsesem noi să dezbatem! Cert e că fix la maşina din faţă se pune semaforul pe galben. Ăla trece- că era un nenea cu barbă, eu mă opresc.

Lumea multă începe să străbată trecerea de pietoni. Numa c-o aud pe prietena mea zbierând, complet ofuscată, prin toate boxele Pioneer ale maşinii când eu aveam geamul deschis şi când convorbirile se aud în exterior, de regulă, şi cu geamul închis:

– Auzi, dar ce pşiuşilşia mea sunt eu?! Zii tu dacă n-am dreptate! ea zice şi altceva mai departe, eu n-o mai aud…

VERDE. Nu semaforul, eu m-am făcut verde, verde, verde.  Îi văd pe doi pietoni cum se întorc absolut năuciţi de nuanţa feminină a vocii pronunţând cu patosul ofticii maxime cuvântul cu pricina. Şi mă fixează! Secundele au devenit grele şi lungi ca noaptea de iarnă în plin viscol în care sinistraţii aşteaptă cu ardoare salvatorii. Ei se uită spre mine, eu mă uit spre ei şi zâmbesc fermecător şi cu mâna stângă profit de automatizare şi închid draq geamul. Privesc semaforul care-i impasibil în continuare pe roşu. Plumb. Secunde de plumb. Pare că trecerea de pietoni se lungeste ca un şarpe la soare. Îi văd pe cei doi cum merg regulamentar cu piciorele spre dreapta şi cu capul complet întors la stânga! Unul renunţă după ce mi-a măcănit ceva ce nu mai trebuie reiterat şi-şi întoarce privirea cu tot cu cap. Celălalt, neinspirat de primul, se împiedică-n bordură. Ajuns pe trotuar îi citesc măruntul din buze. Da, da, da, cu acelaşi sens cu primul.

Mă umflă râsul. Şi râd în hohote.

Îi povestesc  prietenei mele ce-a zămislit zicerea ei, la care ea hâtră:

–  Hai că mă faci invidioasă! Eşti mai mare ca mine cu 10 ani, eşti şi măritată şi pe deasupra mai şi noroc pe stradă! Unul n-ar veni la mine să punem în aplicare!

Prizonierii minţii

de

…. pe care fiecare o avem.

O întâmplare recentă mi-a inspirat postarea de azi. Surprinderea momentului m-a luat cu asalt şi m-a lăsat fără grai. Ca apoi, experienţa altcuiva cu aceeaşi concluzie, să se adauge mirării mele. Doar întâmplarea mea, stingheră, mi-a măcinat gândurile. N-am auzit, n-am ascultat, n-am căutat nici eu ceea ce nici alţii, specializaţi, n-au gândit în mai bine de 20 de ani.
Suntem prizonierii minţii pe care o avem, o dezvoltăm. Şi asta, limitat. Cu toată informaţia, de azi, disponibilă şi facilă multora dintre noi, nu ajută, uneori, cu nimic. Pentru că ea cantitativ este prea mare, spaţiul de stocare al calculatoarelor s-a şi se upgradează exponenţial faţă de capacitatea noastră de acumulare, faţă posibilitatea reală de cuprindere. Suntem maşini complexe dar nu şi performante în raport cu ceea ce am fost în stare să creem.

Pentru că mintea o ţinem în hăisurile noastre, a experienţelor şi-a întâmplărilor auzite ori citite. Mai departe de limitele astea, nu-i cu putinţă. Nu o dată am auzit: niciodată nu m-aş fi gândit la asta! ba chiar mai mult, nu o dată înmărmuriţi de propriile micimi, am spus-o fiecare dintre noi.

Pentru că pe trupurile noastre sunt complexe mai mult decât nişte sisteme funcţionale. Maşini din praf de stele şi multă apă, mânate pe drumul vieţii cu tot ce presupune el, cotidian, financiar, informaţie, stări. Pe care nu ştim/ori n-am ştiut vreodată sau nu-i (mai)acordăm timpul să le (mai)ascultăm, să le (mai)simţim pulsurile, să le (mai)auzim strigătul nevoilor, să le îngrijim aşa cum numai mamele grijesc de copiii lor. Şi, şi mai mult, chiar atunci când le auzim şi ştim ce vor, uneori noi înşine le sabotam neacordându-le credibilitate. Alteori alţii sunt mai „deştepţi” şi nu ai cum să ştii tu mai mult ca ei. În faţa lor, de cele mai multe ori, suntem doar un tipar de afecţiune care trebuie tratat exact c-an cărţile scrise. Şi în mare parte şi ei au dreptatea lor. Suntem luaţi la pachet. E infinit de mic numărul celor care se cunosc cu adevărat, care-şi ştiu şi-şi ascultă trăirile tocmai din conştientizarea a ceea ce sunt: un ansamblu.

Aflaţi între neştiinţă(necunoaştere), timp limitat sau ghinion, mergem pe drumul vieţii, luaţi pe sus, răsturnaţi, învârtiţi şi zăpăciţi de evenimentele ei. Rare sunt momentele când ne ascultăm cu urechea inimii. Doar când ascuţimea problemelor, fizic, se face ea auzită. Şi, şi mai rare şansele, când găsim disponibilitatea şi deschiderea altora să ne ia şi în seamă. Din aceste cauze, fără să ne (mai)dăm seama nu mai facem distincţie între o celulă sau o alta a corpului, iar minţile noastre fixează strict punctual împunsătura dureroasă a ascuţimii. Din aceleaşi motive, ne resemnăm, ne obişnuim şi târîm mai departe. Fără să realizăm, ne supunem trupurile la traumă. Le stresăm. Suferinde, după o vreme, antrenază şi mintea în zbucium, ca o ultimă încercare a lui-a trupului- de a trezi neuronii capului, de a ne face să fim atenţi, să gândim.

Învinşi, cu sufletele măcinate fără să pricepem de ce, acţionăm. Şi, spre surprinderea noastră, ca prin minune ce altădată am tratat separat, se dovedeşte a fi un tot, că intervenind într-o parte, punctual, şi celelalte se echilibrează.

Abia atunci remarcăm că totul are legătură, că sistemele „maşiniilor” noastre,  aşa cum lucrează împreună aşa şi se chinuie împreună.

Un soi de maritaj între ele: şi la bine, şi la rău, pentru a duce Omul mai departe.