P-un picior de virus, pe-o gură de vaccin

Scris in ianuarie, publicat in….noiembrie. C-atat a tinut pana a inceput sa refunctioneze bloguletul.

 

Trebuia să ajung și aici. Oricum, am scăpat 2 ani ținând casă, masă, oaspeți la servici, colegi împrejur și nebănuitele și întâmplătoarele întâlniri/participări etc. Când a venit ăsta micu’ în lume, omicronuț pe numele lui, am zis că dacă e și pot să aleg, cum mie îmi plac copiii, atunci, nah, pe el îl vreau. De unde și începutul de baladă: p-un picior de virus, pe-o gură de vaccin!

Și…cum e vorba ai grijă ce-ți dorești că poate să se-ntâmple, s-a întâmplat. Micuț, vioi, mușcând din gât, cap, ochi și cred că dacă era mai agitat, mă creștea și la febră. Fie vorba între noi, până nu vine rezultatul ăla oficial cu POZITIV în coadă, ai un soi de speranță ca scaiul și nu crezi nici dacă …ce e mai rău.

În primele 24 de ore, e frică. Nu știi nici la ce să te aștepți, bașca te roade gândul că-l dai mai departe și dacă ai putea, ai săpa repede în grădină o gaură unde să te bagi și să sigilezi cu isorapid după tine, eventual să te îmbălsămezi cu el. Oricum toți fug de tine, bagi un ochi în oglindă să vezi dacă nu te-ai făcut verde, nu ți-au crescut solzi sau și mai rău, n-ai întinerit cu 20 de ani.

Tare multe și tâmpite gânduri te bântuie la ananghie. Tremuri ca varga și ești ca Baba Dochia cu cele 7 cojoace. Și așa o ții o noapte întreagă.

Zic: am febră! Mare! Aoleu! Iei pulsoximetru, măsori. Mai măsori o dată, de două ori, că doar ești o fumătoare cu ojă pe degete și cine știe, nu dă cum trebuie. 98; 97; 98; 97. N-ai cum, nu ești tu!

Iei și termometrul. Și te măsori. La tâmplă. La gât. La încheietura mâinii drepte. La încheietura mâinii stângi. Din nou la tâmplă. 32,3; 32,4; 32,2; 33,1. Și gândul te împresoară: Ești pe invers!

Și cazi lat într-un somn adânc de unde visezi piciorul de virus și a 4-a doză de vaccin. A doua zi ești la fel de Baba Dochia și tot nu-ți vine să renunți la niciun cojoc.

Abia în a 3-a zi începe să-ți vină mintea la cap. Ai fost tu mai răcită/cu gripă de 10 de ori mai rău, tușeai ca măgarul când cărai plasele de piață, făceai curat și găteai 5 feluri de mâncare…

De când îți vine mintea la cap, începe balamucul. Simptomele apar ca ghioceii și odată cu ele te năpădește și simțul umorului că doar el și niște paracetamol îți țin de urât. Oricum, orele se lungesc, minutele se înmulțesc și secundele sunt atât de grele că abia se târîie. Până vine mâââine…hăhă!

Cu muci-n brâu, cu săbii-n amigdale și pietroaie în loc ochi, m-am apucat de curățenie în cameră. Mă rog, în celulă.

Pandemia de azi, pandemia de mâine

Normalitate pandemică? Nu. Teroarea pandemică? Da.

 

Pandemia de azi, începută mai ieri, pandemia de mâine, construită de azi.
Mă uit la mine și în jurul meu. Eu, familia mea restrânsă, familia mea extinsă, prieteni, colegi, vecini. Ce se întâmplă cu noi? Nu toți suntem tari de înger. Nu toți reacționăm la fel. Eu, de exemplu, 2 luni după ce pandemia a fost declarată, cu toată rațiunea, n-am putut să înving durerea de gât apărută prin simpatie. Care se declanșează, de atunci, în creierul meu ori de câte ori există un caz pozitiv în jurul meu. Am apropiați care nu vor să mai iasă din casă sau, alții, când aud, de cineva pozitiv în proximitate, devin iraționali sau, pe alții îi apucă furnicăturile din cap până-n picioare…Instinctul de conservare lucrează diferit și lovește în orice rațiune.

Într-o situație normală, înțelegând prin ”normală” o viață trăită fără sabia lui Damocles deasupra capului, natura e în echilibru. Cei tari de înger contrabalansează prin atitudine, comportament, rațiune sau simț al umorului pe cei slabi de înger, temători, panicarzi, pesimiști sau pur și simplu, neștiutori.

Pandemia de azi a stricat echilibrul.
De fapt nu ea, ci cei care au avut oportunitatea de decizie, de vehiculare sau transmitere a informației sub toate formele ei. Într-o populație încredințată că informația primită prin canalele media este și reală/adevărată, știrile/relatările despre virus, manifestările și consecințele bolii, decesele cauzate de el, contradicțiile și incertitudinea a săpat adânc, mai adânc decât ne închipuim sau vrem să recunoaștem. O parte o vedem în încleștarea dintre cei care cred și cei care nu cred în existența acestui virus. O altă parte o vedem în manifestările noastre de zi cu zi, din ce în ce mai stresați, mai nervoși, mai agresivi, mai nesupuși. La noi, maturii. Dar…copiii?

Partea nevăzută a pandemiei de azi.
Care e… inacceptabilă! Copiii noștri. Vinovații fără vină.
Cei care transmit. Din cauza cărora bunicii trebuie să se vaccineze. Din cauza cărora părinții trebuie să se vaccineze. Cei care au știut că părinții le sunt bolnavi și unii dintre ei, mai apoi, nu i-au mai văzut niciodată. Cei care au știut că bunicii le sunt  bolnavi și unii dintre ei, mai apoi, nu i-au mai văzut niciodată nici pe ei. La fel cu părinții prietenilor lor, bunici etc. Cei care ascultă, inevitabil, știrile, fie în casă, fie în mașină în drum spre școală despre cât este de cumplit temutul virus. Cei care citesc pancardele stradale cu mesajele de ultima speță. Copiii  noștri  a căror inocență nu a fost pregătită pentru nicio moarte, carora le-a fost băgată cu de-a sila, moartea în toate cotloanele suflețelelor. Moarte pe care n-o înțeleg, dar cu care sunt nevoiți să trăiască prematur.

Toate acestea sunt pietre mult prea grele pentru umerii lor. Și au reacții și urmări neînchipuite. Acum, și Dumnezeu știe, cum or să crească și care or să fie efectele ca viitori maturi.

Copilul de 7 ani, sănătos și întreg la minte, al unei colege a fost testat pozitiv. Fără nici un simptom. Fără nicio problemă pe care s-o resimtă fizic. Însă…la aflarea veștii că este pozitiv a intrat în șoc psihic. De 24 de ore plânge  în continuu. De frică. De groază.

Noi ca noi, dar ce-ați făcut din ei, din copiii noștri? Nu cumva…pandemia de mâine?!

Iluzia bunăstării

…ca-n viaţă!
Ce crezi că laşi în urmă, te aşteaptă înainte.

 

iluzie1

Militari Vest. Am trecut întâmplător. Am oprit, am pozat. Un ansamblu nou vis-a-vis de (vechile)cămine de nefamilişti ale Prefabricatele Vest. Ce-a fost în capul investitorului, e treaba lui. Ce-a fost, însa, în capul cumpărătorilor e altă treabă. Să stau faţă în faţă cu nefericirea şi sărăcia şi…frica. Da, frica propriului viitor de care nimănui nu-i pasă, ba dimpotrivă, toţi îţi vor binele. Să ţi-l ia.

Nu, acestea(nefericirea, sărăcia, frica) nu sunt tăcute. De la rufele spânzurate la geamuri până la boxele pe pervazele lor. De la mirosurile pestilenţioase până la ocarele din mizurile noapte. De la mâncarea lor pe masa nouă şi lăcuită până la capoatele cu flori ale nevestelor cu bigudiuri în cap sub baticuri sau fileuri roase de timp. Stresanta imagine zilnică nu sapă în conştiinţa fiecăruia ci în frustrarea fiecăruia.

Iluzia bunăstării măsurată zi de zi de imaginea din faţă naşte pe „nu-mi pasă” la tandem cu „aşa merită”. Acutizează scărba, nepăsarea şi disperarea.

Mă amuză că fiecare mutare a celor din stânga reprezintă pentru ei „un nou început”. Probabil, plătit cu bani grei şi rate multe. Mă amuză şi totodată (mai mult)mă întristează. Saturaţia realităţii zgomotoase şi mirajului noului vor ieşi, în ani-pierduţi şi chinuiţi- ca uleiul deasupra apei.
Pentru că răul susţinut şi dorit învinge. Întotdeauna.

De ce ţi-e frică nu scapi…

Dar noi ne potrivim

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,