Taguri Arhive: bucurie

Despre cel mai copleşitor

de

…sentiment.

Pe care l-am trăit acum o săptămână. E o nuanţă a sentimentului matern. O nuanţă egală cu prima zbatere pe care o simţi când fiinţa pe care o porţi în pântece capătă forţă, cu prima întâlnire pe care o ai cu cei doi ochişori pe care i-ai aşteptat 9 luni. E acel sentiment pe care nu poţi să-l explici dar din trăirile lui ai putea să scrii romane. Iubire, mândrie, afecţiune în cea mai pură formă. Fără aşteptări. Fără altă motivaţie decât „sângele din sângele tău”.

M-am nimerit la un final de oră de meditaţie. Când profesoara corecta testul. Când copilul meu răspundea şi profesoara doar îi spunea punctajul obţinut. Când punctajul era maxim. Când profesoara, de modă veche, îmi spune:
– E un copil foarte bun! Mă uimeşte cât munceşte!

Despre cel mai copleşitor sentiment am putut să scriu mai târziu. Atunci, mi-am strâns pumnii să nu plâng de emoţie. La maşină, le-am lăsat să iasă din prea plinul lor. Mi-a trecut prin ochii înţeţoşaţi momente. Momentele când o priveam cât era de mică şi din ea răzbea altă persoană. Ca mamă, copilul ăsta m-a învăţat foarte repede să fac diferenţa între dependenţa ei de mine şi faptul că e alt cineva. Da, copilul meu, dar altcineva. Sigur că am manipulat nevoia ei de mine, de noi, cu educaţia pe care am considerat că trebuie să ajungă la ea. Mi-am adus aminte de războaiele duse cu şcoala. Momentele în care am urlat : EU AM ÎNCREDERE ÎN COPILUL MEU! Sigur că ştiam că mai greşeşte, că uneori în spiritul anilor pe care-i avea, era la stadiul minciunilor. Ştiam, dar educaţia asupra acestui aspect îmi aparţinea şi n-am lăsat pe nimeni s-o facă în locul meu.

Momente. Stări. Amintiri. Bucurii. Şi, dezamăgiri. Dar chiar am avut încredere în ea. Fiindcă era altfel. Nu eram nici eu, şi nici tatăl ei.

M-am aşezat la volan. Încercam să înţeleg sentimentul care m-a zguduit prin toate fibrele fiinţei mele. Sigur că era vorba de iubire! Sigur că era vorba de mulţumire, mândrie, bucurie!

Dar mai era ceva. Că acest alt OM e copilul meu. Că ei îi aparţin reuşitele.
Că eu i-am fost dată s-o ajut, că ea mi-a fost dată, de Bunul Dumnezeu, bună.

Cu gâtul sucit

de

…spre înapoi.

Mergeam pe stradă. Grăbit. În spiritul câtorva zile agitate. În graba mea, abia aveam timp să evit trecătorii. Şi ei, ca şi mine. Grăbiţi. Încrâncenaţi în nu ştiu ce şi nu ştiu unde. Vitrinele magazinelor deveniseră bornele alergăturii mele pietonale. Arunc din când în când câte un ochi. N-am timp să mă opresc doar gândurile mi se succed după natura celor pe care le văd în ele: „Ce naiba e aia?, Aha, aici se găseşte!, Ce frumoasă e!, Oare cât costă?”…şi altele la fel de succinte.

Trag frâna de mână. Mental. Am obosit. Nu de la tocuri. De la căldură. De la soarele care mi-a bătut moalele capului. De la zarvă. De la alte mii de gânduri printre care se strecurau timide constatările şi întrebările de mai sus. Mă opresc locului câteva secunde. Respir prea repede. Nu-mi tremură picioarele dar simt că genunchi tind să se flexeze. Stau. Nu mai sunt deloc cum am fost acum câţiva ani. Neputinţa, şerpoaica, mă învăluie puţin câte puţin. La lucruri mici mă face de ruşine, mai întâi. Mă trezesc gândindu-mă la cum ar mai fi dacă aşa mai avea nişte ani. Mai puţini. Clipe de nostalgie ale altor vârste mă fac să-mi tremure mintea şi să-mi înjunghie inima. Privesc vitrina din faţă care îmi reflectă imaginea care-mi producere mâhnirea şi ea se tulbură a trecut. Văd vitalitatea, pasul săltăreţ şi voinţa neînfrântă de trup. Văd „pe toate lumea e a mea”. Văd independenţa. Văd…

Îmi întorc privirea. În faţa mea, la câţiva metri, o femeie. Cumpără flori de la ţiganca bătrână ce vinde de un milenium flori în faţa bisericii. Femeia are câţiva ani peste anii mei. Mă trezesc cu gradele de comparaţie în capul meu. Realizez. Mă scutur a jenă. Da, e omeneşte, da, e greşit. Mă iert şi-mi întorc gândurile. Plec mai departe. Chipul femeii mă urmăreşte. Şi mâinile ei, ca şi întreaga ţinută, statură, sunt în privirea mea interioară.

Revelaţia a venit la colţ. Înţeleg, sau aşa cred, aşa îmi imaginez, aşa i-am dat curs raţiunii, dacă ea ar fi existat şi nu doar o pură întâmplare dintr-o zi oarecare a vieţii mele.

Jinduim după ieri. Mereu cu gâtul sucit după clipele bune/frumoase/întregi din trecut. E ceea ce concret, palpabil avem, s-a întâmplat, am fost. După ceea ce am reuşit să fim. Ca şi cum, în azi, în clipa punctuală prezentă sau din faţa noastră, nu am mai fi, nu am exista. Punţi invinzibile între ieri şi mâine. Incertul, neştiutul şi necuprinsul viitor nu intră în schemă decât în măsura speranţelor, dorinţelor. Atât cât suntem bine, sănătoşi, puternici, altele ne sunt visele.
De aceea viitorul are formă materială în cea mai mare parte a lui proiectată de capetele, şi nu cred că mă înşel, ale unor oameni care se văd că sunt cei de dinainte.
Întrega făptură a femeii îmi revine în minte.
Eu cea de astăzi care se lamentează după cea de ieri. Dar mâine, o să mă lamentez după cea de astăzi. Curiosul mecanism al creierului mă trădează pe mine însumi azi gândind la ieri. Dacă azi nu mă bucur de azi, aşa cum e, aşa cum sunt, mâine după ce-am să jelesc? După o imagine fizică şi ea iluzorie în contextul lipsit de bucuria momentului.

Realizez brusc că femeia pe care tocmai am văzut-o e femeia ce-am să fiu peste câţiva ani. Exact femeia aceea care o să se tânguie după femeia pe care am zărit-o în vitrină. Şi care la rândul ei, o să fie jelită de femeia bătrână ca şi florăreasa. Un lanţ al plângerii spre înapoi ce face ca mersul bicicletei vieţii să fie împiedicat. Lanţul ăsta nu-i bun, nu-i ce trebuie să-mi fie în suflet, în inimă. Trebuie rupt şi zvârlit cu putere până nu-mi fură de tot trăirea reală.
Azi e azi. Împăcată, să trăiesc azi cu aşa cum sunt, cu ce am, încă, concret.

Azi sunt aşa cum sunt. Şi cum n-o să mai fiu mâine.

Ochii care nu mint

de

…şi nu ne mint.

Ochii râd. Uneori jucăuşi. Luminaţi. Proiectori de voie bună şi bucurie. Te scalzi în irisul lor şi-ţi place viul sentiment de mulţumire.
Ochii plâng. Uneori chiar fără de lacrimi. Se unduieşte în ei umbra nesperanţei, a golului, a amarului. Prăpastii întunecate, fără de licăriri. Terni.
Pe cât de hulpavă-i bucuria, tot pe atât e şi mâhnirea. Şi amândouă sălăsluiesc şi se citesc în ochii noştri.
Ochii exprimă. Sentimente. Stări. Simpatie, iubire, ură, empatie, lăcomie, compasiune, ură, furie, mânie, indiferenţă, nedumerire, dezaprobare, îndoiala, frica, trufia, sacrificiul, dezamăgirea, demnitatea, blândeţea. Şi încă multe altele.
Ochii, au jocul lor. Chiar dacă sunt ficşi, spun ceva. Chiar dacă joacă, spunând altceva. Ochii sunt ferestre. Spre lumea interioară a gândurilor nerostite.
Apoi, mai sunt cei seci, reci, de sticlă. De peşte. Eu fug din calea lor iar aici, n-am să fac referire la ei.

Apoi, mai e şi irisul cu a lui culoare inconstantă. Şi, pupila cu ale ei dilatări şi contractări. Şi ele spun atât de multe…Întotdeauna complementare interiorului.

Toate astea mi-au trecut prin minte, prima oară, acum câţiva ani buni. Privind omul din faţa mea. Vorbele lui contrastau puternic cu ochii lui. Nu-i plăcea că trebuie să discute cu mine. Pentru el femeile nu aveau ce discuta cu bărbaţii în materie de afaceri. De câteva ori a solicitat să vorbească cu altcineva, cu un bărbat. Tot de atâtea ori, mi-am exprimat refuzul să discute cu altcineva în numele meu, despre ce e al meu.

Politicos în vorbe, cu zâmbetul pe faţă, mă săgeta din privire. Mă uitam în ochii lui negri ce se întunecau pe măsură ce eu, cu acelaşi zâmbet fals curtenitor, îi serveam doleanţele şi îl înfruntam cu contraargumente. Discuţia s-a finalizat cu încheierea unui parteneriat. La final, spre despărţire, i-am spus ce-am văzut în ochii lui. Umbra neagră şi gândurile lui de dincolo de vorbe, cele cu intenţii de pieire. Pe care înţelegeam, pentru că ştiam de unde îşi trag obârşia şi ea nu avea nicio legătură cu mine.
M-a privit şi mai negru. Am râs. De frică.
Ne-am întâlnit de multe ori de atunci. În timp, destul de mult, ochii lui au început să spună altceva. Se obişnuise cu mine, dar nu cu statutul meu de femeie. Nu i-am uitat niciodată negura adâncă. Şi nici semnificaţia ei. Undeva acolo, ascuns adânc, în omul ăla zace o fiară. Ca în noi toţi. Pe care niciodată nu ştii ce-o scoate la lumină. Poate fi din o educaţie, poate să erupă odată cu instinctul de supravieţuire sau s-o aducă furia în faţă. Cert e că e acolo pândind momentul să se releve. Zilele astea am mai întâlnit unul ca el. Fiare în stare latentă. Sunt lângă noi, printre noi. Ne induc în eroare cu amabilitate, maniere şi vorbe decente spre curtenitoare.

De atunci am tot „citit” ochi străini. M-au amuzat şi mă amuză teribil două categorii de parteneri de dialog. Ale celor care spun „nu” din gură dar nu pot să-şi reprime dorinţa din privire şi ai celor care vor să pară, din vorbe, determinaţi dar le licăreşte frica&îndoiala în căutătură.
Abordarea în cazul lor e simplă, dezinvoltă.
Nu acelaşi lucru pot să spun, că mă amuză, despre categoria care mimează fericirea/împlinirea. Această categorie mă mâhneşte şi, ori de câte ori o întâlnesc, fie fizic, fie într-o imortalizare de moment a vreunei fotografii, identific ce vor să tăgăduiască. Visul spulberat. Valul de amărăciune ce se ascunde stingher în priviri, nu de puţine ori, mă învăluie şi mă atenţionează. Alt mod de abordare. Cu prudenţă şi blândeţe.

Paleta de uitături este fabulos de multivalentă. Vorbim cu ferestrele sufletelor noastre, ochii nu mint şi nu ne mint. Dar cum indiferenţa e la îndemână iar atenţia necesită efort, în goana zilelor şi această nepăsare firească a fiinţei umane, le ignorăm adesea, cel mai adesea.

În detrimentul fiecăruia dintre noi, paradoxal, trecem cu vederea, vederi.