Taguri Arhive: libertate

Povestea celor 7

de

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Pe linia subţire

de

…dintre libertate şi batjocură.

De ceva vreme, piticul bunului simţ îmi ţipă din toţi bojocii. Către mine.

Şi pe undeva, are şi dreptate. Nu pentru că s-a sărit gardul ci pentru că eu am sărit gardul libertăţii de exprimare şi am nimerit în tufa cu trandafiri de unde împart voios spinii batjocurii. Că, piticului meu nu-i pasă de ce fac alţii, atunci doar dă reprobabil din cap şi mă trage încetişor pe dreapta sau pe stânga, depinde unde îmi e mai aproape. Dar când în ograda proprie, i se întâmplă, atunci nu mă mai înţeleg cu el. Mă arată cu degetul, face din cap mustrător, ba, când vede că nu-l bag în seamă, îmi tulbură zilele şi nopţile cu amărăciunea lui strigată în multe chipuri.

N-am cum să-i explic mai mult decât simte, decât ştie, fiind parte integrantă din mine, că m-am plictisit. De fapt, m-am săturat să stau în rând cu alţii şi să tot aştept para mălăiaţă.
Şi totuşi, el îmi ignoră conştient partea mea de bun simţ raţional, cu partea lui de reguli ale bunului simţ al pudorii în exprimare sau de conţinut.
Îmi reproşează dramatic că spun ceea ce se tace josnic şi se strâmbă îngrozit la formulare.

Alarmat de ceea ce se întâmplă cu mine, mi-a explicat că există şi alte căi. Că dacă vreau să obţin ceva, atunci mierea în fiecare vorbă mai mult aduce. Că oamenii sunt buni şi receptivi la blândeţe. I-am dat ascultare o perioadă. Am sperat în natura umană care, însă, m-a aşezat pe un piedestal care nu-mi aparţine şi nu mă regăsesc în materialul lui. Nici din tagma de tolerată nu sunt şi nici ignoranta prezentului şi a perspectivei nu sunt. Am privit, în tot acest timp, lentoarea conştiinţelor, francheţea nesimţirii şi vanitatea îngâmfării. A nimicului şi/sau a vicleşugurilor.

Mi-am luat piticul de-o parte şi l-am poftit la vorbă.
N-a mers, piticule, n-a mers, fir-ar să fie! Şi nu-mi spune că nu m-am străduit destul! Natura umană lovită de viciu n-aude vorba dulce ce mult aduce…
Ce facem? Cum mergem mai departe? Apartenenţa pe mâna cui ne-o dăm? Celor care, din indolenţă împletită cu interese meschine, ne duc în hăul prăpastiei, sau celor care schimbă direcţia chiar cu ortodoxia verbală plecată d-acasă?
Şi dacă ştim amândoi că nu putem/nu admitem să participăm la degringoladă, că nu ne-am luat catrafusele şi n-avem de gând să schimbăm locul şi pajiştea, atunci, cum acţionăm? Ne aşezăm pe băncuţa inocenţei şi ne ţinem mulţumiţi de mânuţe că respectăm regulile decenţei în exprimare aşteptând bunul simţ, când nu există, să ne răspundă?! Sau ale lui „nu-i treaba mea”? Rămânem doar martorii ticăloşiilor sau nepăsării doar pentru că nu suntem participanţi direcţi la ele?
Ne vom ierta vreodată pentru că doar am privit?…

Tu, piticule, crezi că atunci, ai să taci fericit, ştiindu-mă?!

Mai există

de

…şi pisic fericit 😀

Mai există

Ce puteam să fac?
Să restricţionez ieşire, şi da, era posibil, sau să îi facilitez plecările. Dar eu iubesc şi apreciez libertatea.
Şi nu din vârful buzelor sau din suprafaţa plană a tastelor. Pentru că şi el, chiar dacă-i un amărât de pisic, are dreptul la felul lui de-a fi. Inclusiv, lumea largă. Inclusiv, la neîntoarcerea. Am avut rolul meu, al nostru când ne-a găsit pentru a-l salva. Poate ăsta a fost tot. Poate, conform proverbului, „câinele de la uşa măcelăriei nu pleacă”. N-am de unde să ştiu. Dacă m-am ataşat de el, chiar fără rostul lui ancestral de a prinde şoareci, de a fi folositor pe lângă casa omului? Ei bine, da! Poate chiar prea mult, dacă mă gândesc că-i un simplu animal. Dar nu-l consider doar un patruped, şi asta e valabil pentru oricare din animăluţele din jurul casei. Sunt nişte fiinţe. Făcute de Dumnezeu. Create cumva altfel decât noi şi asta nu le face să fie mai prejos.

Pe lângă de a-i da (re)libertatea şi din partea noastră, mai era o problemă. Orice pisic atunci când sare cade pe toate cele 4 picioare. El, nu poate decât pe cele din faţă şi asta e rău pentru el. Cu fiecare săritură îşi zdruncină coloana care, în timp, o să-i fie afectată.

Asta e povestea uşiţei, cu tot cu gândurile ne sau exprimate. Pentru că nici nu avea cum să fie altcumva.

Pisicul a găsit soluţia aşa cum e să-şi recapete libertatea. Trepiedul, s-a căznit până când a găsit calea să sară gardul.
Şi-a impus libertatea. Şi atunci, trebuia.
M-a amuzat, ca lecţie. Un Trepied plin de voinţă şi iubire de viaţă.
Sau, ca semn. Un Trepied pe care-l iubeşte Dumnezeu. Şi dacă El îl iubeşte…
Ori, ca întâmplare. O alegere pe care o aveam de făcut ca pe oricare alta în viaţa asta efemeră.
Sau, ca încercare. Între ceea ce gândim şi afirmăm şi ceea ce, real, facem.
Sau, mai presus de toate, ca demnitate. A lui, a noastră. Iubirea nu ridică ziduri şi nici nu leagă cu lanţuri. Întoarcerile nu se cerşesc.

Pe drumul de seară

de

…vine-o feţişoară
El e Făt Frumos
Deloc capricios!

Ziceam că scriu câteva rândul despre partea masculină, cea cu (mai)vină puţină 😛 , ca să rămân în ritm şi rimă. Şi mai ziceam, aici, despre perdeaua dată la o parte. De unde tot frica răsare/Ca o fată mare. Numai că, una e masculinitatea din interior şi una e aia din exterior. Una e să pui mâna pe perdea, alta e să vezi înăuntru. Dacă femeile pun mâna pe perdea ca să-şi surprindă concureţa, bărbaţii pun mâna pe perdea ca să prindă concurenţa 😀

Dar noi ne potrivim…
…fiindcă ne izbim.

Dar noi ne potrivim în interese ne lovim ,
Da, da.

Bărbaţii au trei frici majore, pe ele baleiază, în mod regulamentar, o grămadă de altele, care mai cuminţi, care mai perverse:

– pierderea libertăţii, a mişcărilor pulsatorii străine de neam şi mai ales de casă. Pe principiul, fiecare soţ are dreptul să-şi amintească că-i şi bărbat! De unde pierderea libertăţii se înfrăţeşte la braţ şi împunsătură, cu însăşi nevoia ancestrală de a i se reconfirma virilitatea, lungimea, iuţimea, isteţimea şi mai ales voiciunea. La capitolul ăsta, fiecare se descurcă cum poate dar mai ales ţinând cont de ingeniozitate mintală (şi spaţiu de desfăşurare) în a găsi motivaţii plauzibile, scuzabile şi iertabile faţă de minunăţia de acasă şi de care a fugit la alta.

Poţi să treci zâmbind prin toate, 
Şi vreo două ore lâng-o altă jumătate
Că banii n-aduc fericirea, 
Dar te ajută să-ntreţii şi iubirea. 

– lipsa unui confort acceptabil din care să nu fie dat afară dacă nu-şi permite să şi-l asigure şi singur şi tot singur să facă pe uşierul atât la intrarea cât şi la ieşirea femeilor din viaţa lui. Berica lui, tabieturile lui, jucăriile lui şi, mai presus de tot şi toate, locul unde ancorează vremelnic sub egida liniştii între 2 spre 4 stele: fără ciocănitoare şi fără dictatoare. La 7 stele, e heavens, că se dă şi servitoare. Ah, cu zâmbet şi mută. Sau redusă la muţenie, din admiraţie, desigur!

Şi chiar de-ţi vine greu să vezi, 
Eu sunt aici ca să te luminez
Să-ţi spună cineva că eşti frumoasă
Cât nu mă dai afară din casă.

Lângă tine stau
Lângă tine stau
Cu tine nu mă plouă nopţile
Mă hrăneşti şi-mi cresc şi burţile

– părăsirea, ei da, chiar aşa! Nu, nu le teamă să rămână singurei, pustii şi cu ochii mari şi tremurători! E o chestiune de orgoliu masculin născută undeva în drumul spre lumina ieşirii din uter. O dată în viaţă a fost expulzat din confortul mamei, ajunge! Deci, oricând ei, niciodată s-apuce ele. E simplu si nimic complicat. Se numeşte vanitate.

M-ai dus de la 36 de grade, 36 de grade, 36 de grade
La 20 grade, 20 grade, 20 grade, 20 grade…

ps. ambele texte în nuanţe glumeţe, şi acesta şi cel de aici, ca să nu discriminăm pe nimeni 😀 Pe drumul de seară

Diferenţele

de

…ce ne despart.

Am găsit casa asta la Adela Pârvu, pe care am descoperit-o de curând. Da, ştiu, casa este un restaurant. Dar nu contează.

De ceva vreme, tot am un gând referitor la noi, oamenii. Din ce în ce mai mult, am impresia că suntem despărţiţi în modul de a privi viaţa, precum a despărţit Moise apele. Diferenţele majore dintre noi cu privire la viziunea vieţii. Unii care vor să urce, alţii care vor să coboare. Suntem în contratimp. Din cauza asta, gandim, ne comportăm şi acţionăm diferit.

Am crescut la ţară, la bunici, până când şcoala m-a înregimentat. Am crescut desculţă. Pe pământ, în peri, cireşi, nuci şi-n dudul din fundul curţii. Şi, da, cu găinaţul jilav între degetele picioarelor. În vie, în lanul de grâu, în băltoaca izlazului. Am crescut în maieu. Pe la 3 ani, am căpătat şi-o pereche de chiloţi. Am crescut odată cu pâinea frământată în covată. Am crescut spălată în copaie. Am crescut alergând după curci, câinii curţii, porcii bătăturii şi plimbându-mă pe spatele cailor. Sigur că alergam şi găinile, cocoşul însă mă alerga el pe mine. Am crescut cu cântecul greierilor şi ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor şi mugetul vacilor.

Chiaburi fiind, aveau de toate. Şi făceau de toate pentru a ţine gospodăria de 50 de ha. Cu oamenii cu ziua. Nu mi-a lipsit nimic, nu aveam nevoie de nimic. Confortul avea altă noţiune, alt concept, altă cuprindere.
Vacanţele tot acolo mi le-am petrecut. Nu aveam cum să nu mă întorc.
Am crescut în libertate. Pe care, peste ani, nici o regulă citadină şi contemporană n-a reuşit să mi-o înfrângă şi nici să mi-o ostoiască.

Oraşul are regulile lui. Şi cu toate că m-am născut în buricul Bucureştiului, vieţuirea de aici am citit-o repede. Mai întâi, m-au înăbuşit betoanele şi m-au asurzit zgomotele tramvaielor şi zarva mulţimii. Crescând am intrat în tumultul oraşului unde toate se învârt fix ca într-un iris de ciclon. Repede. Ameţitor de repede. Unde oamenii n-au timp să trăiască, unde ziua şi noapte vin prea iute.

Mi-am însuşit repede eleganţa mamei. Mi-am urmat calea vieţii, urmând principiile tatei.
Şi m-am adaptat. O adaptare de nevoie. M-am familiarizat cu necesitatea purtării măştile cerute de falsitatea „civilizaţei” pentru a putea trăi şi simula acceptarea noile valori. Parvenitismul. Ipocrizia. Materalismul excesiv. Aroganţa sclipicoasă. Dorinţa de putere. Kitschul şi trădarea de orice fel şi la orice pas.
Şi tot atât de repede, cu comparaţia copilăriei în minte, am înţeles că nu suntem la fel.
Unii nu pot să uite şi nu mai vor să se întoarcă vreodată de unde au plecat, cu spaima trecutului în tâmple, vor să urce cu orice preţ. Preţul libertăţii.  E definiţia lor pentru succesul în viaţă.
Alţii nu pot să uite şi vor să se întoarcă de unde au plecat, cu serenitatea trecutului în inimă, vor să coboare dispreţuind. Viaţa contrafăcută. E definiţia lor pentru a marca şi a reuşi în viaţă.

Revenind la casa-restaurant La Conac, interiorul ei, mi-a adus aminte de izul vremurilor de altă dată. Izul serenităţii la care m-aş întoarce oricând, înlocuind consumerismul inutil cu verdele din jurul casei, pantofii cu toc cu freamătul molicios al ierbii sub tălpile desculţe, reţetele ştiinţifice de orice fel cu aer aspru al gerului şi screşnetul lopeţii în zăpadă, poziţia socială cu libertatea bătăturii şi a naturii, costumele, pretenţiile şi diplomele cu pictatul pânzelor sau a lemnului încă viu.

Utopie? Probabil, posibil. Însă anii muşcă din mine cu înverşunare.