Taguri Arhive: problema

Că te cunosc după

de

… buboi…Manoleasco!
Chiar dacă ai părul vâlvoi, Manoleasco!

Că n-am avut altă rimă. 😀

Mă uit în oglindă. Probabil c-am dormit în cap, îmi spun, după cum era aranjat bretonul model Johnny Bravo. Dau să-l aduc mai aşa, mai cu orientarea spre ochi, el mi se aşează precum aticul de casă. Mda, l-am făcut umbrelă pentru sprâncene…

Mă reped la baie să-l dau cu niţică apă, doar-doar. Am reuşit doar să am aticul ud. Privindu-mi graţia de păr, văd. Colo-n frunte. Buba. Cu coajă proaspătă. Pun mâna pe ea. Doare. Nici urmă de amintire. Habar n-am cum am ajuns cu buba-n frunte!
O iau la cercetat gospodăreşte. Perfect orizontală. Veche de vreo 2-3 zile. Dureroasă. Fără vânătaie. Măh, unde puii mei am făcut buba asta?! În ce, grijania ei, m-am lovit?!

Cum mă ştiu că dimineaţa mi-s lemn şi ăla d-ala uscat, bănui că m-am lovit. Dar când? Unde? Şi pun ochii pe noptieră. Că cine ştie cum m-am răsucit noaptea-n somn şi mi-o fi ieşit blestemata la înaintarea frunţii! O privesc la început cu suspiciune ca mai apoi, o ură de mobilier să-mi crească în privire cu fiecare gând construit fatidic în jurul şi pe spinarea ei! Că dacă o dată s-a răstit la mine şi mi-a făcut semn, io d-acum înainte, ce-am să mai păţesc?! Că m-oi trezi într-o dimineaţă şi-a naibii, mi-o şi sparge capul!

Îmi văd de ale mele pe repede înainte din cauză de ceas şi oră de ajungere la serviciu. Din când în când, privesc cu duşmănie proletară noptiera. Mă îmbrac şi trec, ca în aproape fiecare dimineaţă, la coafat. Da, da, eu pe mine mă ondulez, buclez sau îndrept. Singurică. Cu mânuţele mele astea două cu care scriu la tastatură. Că, de când cu toate aparatele astea de coafat, mare lucru nu mi s-a părut a fi. Cum dispozitivele sunt de multe feluri, ţine în alegerea lor numai de timpul de care am nevoie pentru ca, utilizandu-le, să-mi aranjez pletele. De cele mai multe ori sunt pe fugă. Aşa ca peria aia rotativă e mai mereu folosită. Dar, rar se întâmplă, totuşi, să pun mâna şi pe ondulator.

Şi-am pus mâna pe el. Fierul încins. Iau şuviţă cu şuviţă, răsucesc, aştept, îi dau drumul. Până când ajung şi la aia de pe frunte. Iau, răsucesc şi….au!

Da. Aceeaşi mână, aceeaşi manevră. Exact acolo, exact pe locul bubei vechi simt cum îmi mai creşte o băşică nouă. Cu ondulatorul am descoperit cum se face buba în formă continuă! Pe care o am şi acum, dovadă clară a abilităţii şi puterii de concentrare 😀

Totuşi, fiindcă tot am descoperit provenienţa bubei şi i-am şi prelungit durata de viaţă, la ce gânduri am avut despre noptieră, la cum am blestemat-o ca scobitori să se facă, oare m-o va ierta vreodată?

Ca să nu uiţi

de

…Ano!

Ieri, un prieten mi-a explicat simplu şi mai ales pentru firi vulcanice şi încăpăţînate, lecţia obedienţei&aplaudacului. În sfârşit, mi-am zis, am înţeles-o şi io! Ca să nu uiţi Ano, fă-o postare, să ţi-o aminteşti de dimineaţă şi de seară!

– Fată, uite te duci la şefu’ şi el zice:

-„Doamna Ana, trebuie să punem în grădină câteva flori, aţi înţeles?

– Da, şefu’, să trăiţi, punem flori!”

Nu te apuci tu să faci pe deşteapta şi să întrebi nici câte flori, nici de care şi nici unde, ai înţeles? Mah, ai înţeles?

Dau din cap şi prietenul continuă:

– Dacă cumva şefu’ îţi zice:

– „Doamna Ana, vedeţi că florile trebuie plantate la umbră sau sub pământ la 20 de cm!”

Nu cârîi, nu mârîi şi nici nu te apuci tu să spui: că nu se poate, că nu s-a mai văzut, că alea alea, oricât de bine cunoşti tu domeniul, şi istoricul şi realitatea!  Aaa, poţi să zici aşa:

– „Şefu’, există şi varianta la soare şi deasupra…

– Nu, doamnă, la umbră! Şi sub pământ!

– Da, şefu’, să trăiţi, la umbră şi sub pământ le punem!”

Şi-o spui cu convingere! Măh, ai înţeles?! Ai ÎNŢELES???

De înţeles, înţeleg, de aplicat…Vremuri tulburi mai trăim…Ori te dai după gard în numele supravieţuirii, ori ţi-o iei în freză de te plâng şi cucii …dar de la distanţă ca să nu-i vadă nimeni că s-au raliat cu tine ori cu problema ta.

be a yesman

De ce eu

de

…de ce mie?

Zilele asta am tot auzit aceste întrebări. Şi nu, categoric, în circumstanţe fericite! Cu obidă, cu spaimă, cu nemulţumire. Faţă de soartă. faţă de Dumnezeu, faţă de întâmplare. Primele dăţi când mi-au navălit timpanele, n-am remarcat. Apoi…

Revolta asupra unui lucru neplăcut care ţi se întâmplă, poate chiar înainte ca acesta să-ţi fie fatal, chiar să ştii că-ţi este fatal. Nu sunt nici insensibilă şi cu atât mai puţin în necunoştinţă de cauză.

Nici nu ştiu cum să scriu ca să mă exprim cât mai pe înţeles.
Aţi privit vreodată un gol imens pe care să-l localizaţi, să-l cercetaţi, să fiţi emoţionaţi, însă, nicio clipă să nu vă gândiţi că acolo e hăul în care o să cădeţi iar dacă-ar fi n-ar fi ?!
Ei bine, exact aşa văd eu problemele de acest fel. Un gol imens se naşte în mine. În el, nu există niciun sentiment în afară de surprinderea de moment a fenomenului. Ceva la care nu m-am aşteptat. Ceva la care am nevoie de foarte puţin timp să accept că se întâmplă şi să-mi clădesc un drum prin nevăzutul eveniment. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am pus cele două întrebări. Nu le văd rostul, sensul. Nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu dar nici pe mine! De ce eu ?! E la mine, am fost aleasă şi punct. Atât. Motivaţia nu contează. Nu-mi aduce nici alinare şi nici nu şterge nimic din urâtul drum care trebuie(sau nu trebuie) parcurs. Cu aviditate la început, vreau să ştiu care e ansamblul problemei ca să-mi proiectez, în cunoştinţă de cauză, paşii. Să-i urmez ca pe o datorie morală faţă de mine însumi. Nimic altceva în afară de un zâmbet pe care eu îl consider idiot, dar nu fiindcă nu ar trebui să fie ci pentru ceea ce îmi aduce el mie, din afară vizualizat. O imagine(falsă) de fiinţă puternică. Care se descurcă singură. Şi de cele mai multe ori, prin poza asta interpretată strâmb…
Dar altfel nu pot şi nu nici vreau să mă manifest.

Cumva, privind în jurul meu, realizez că-s diferită în declicurile interioare. Şi probabil, trăind intens şi ascuns fiecare clipă a nefericitei probleme, ea mi se întipăreşte în minte cu tot cu senzaţii şi cu succesiunea de etape. Şi, probabil de aceea nici nu uit. Şi, tocmai de aceea, ori de câte ori sunt în preajma cuiva ce trece printr-o situaţie similară, nicidecum întâmplător, pot empatiza şi sunt alături de aceea persoană. Să nu fie singură, să ştie, să ajut. Nu fug de urât, nu mi-e teamă de urât. Face parte din viaţa noastră, e parte din noi. Probabil, ăsta e răspunsul la cea de-a doua întrebare, dacă ar conta. Dar nu contează.

Cântecul de dimineaţă: