Am copilărit într-un cartier bucureștean oarecare, nici de centru dar nici periferie. Cartier în dezvoltare unde blocurile începute, materialele de construcții, resturile lor și mai ales movilițele de pământ din excavări erau pretutindeni. Asta era normalitatea noastră la care am știut să ne adaptăm rapid.
Vara, hoții și gardiștii printre betoanele turnate ce nu depășeau etajul 3 sau, pocnind carbidul într-o căldare abandonată sau, împrăștiind peste tot bobițe de polistiren când ne croiam vreun avion pe care-l lansam și urmăream plutind, sau nu, din construcții în desfășurare.
Iarna…oof…iarna, movilițele erau raiul. În gloata de copii, diferențele, de neam sau material, nu existau. Îmbrăcați ca pinguinii, cu obrajii roșii, nasurile curgătoare astupate de fularele legate la spate, trăgând ca boii la jug săniile grele făcute din fier forjat și plăci groase de lemn, cu țipete și bucurie, căzături și întreceri, de la care nu ne mai lăsam duși din zori până-n seară. Înghețați, cu zăpada bobițe ce ne atârna peste tot ca lemnul atacat de carii, ne întorceam în case. Uneori, mai luam și câte-o scatoalcă, din cauza ceasului târziu, pe care-o suportam cu bucuria gândului că, a doua zi, o luam de la capăt.
Asta a fost copilăria urbană. Pe care noi am trăit-o și care, astăzi, doar amintirile au mai rămas din ea și astea cât ne-or mai bântui în mințile îmbătrânite prea devreme.
”Uite, zăpadă!” Mă uit lung…”Văd… dar de ce nu mă mai bucură vederea ei?!”
Vremurile ne-au furat nouă bucuria trăitului iar copiilor noștri, copilăria. Temerile ne-au invadat la vederea ninsorii. Să nu alunecăm pe străzile și trotuarele ne deszăpezite. Să nu ne fie frig sau să ne îmbolnăvim pentru că fizic, am devenit fragili și vulnerabili. Să nu ne blocăm prea multe minute în șir în traficul troienit sau, mai rău, să se oprească circulația. Să găsim loc de parcare sau dacă-l avem, să nu ni-l ia altul după ce ne-am și îngrijit de el. Să nu ne înghețe picioarele de la zloată murdară. Să nu ne strivească a neputința plății facturilor și a prețurile în ascensiune. Să nu… Să nu…
Glasurile de copii nu se mai aud pe străzile ninse. Ascunși în case, mai mult sau mai puțin confortabile, sunt pregătiți pentru viitor. Nu, nu al cunoașterii, ci al însingurării, al ruperii definitive de societate, familie, nevoi și realitate. În Meta, ninsoarea e caldă și gerul prietenos.
Printre griji, stres, minciuni, manipulări și poveri ne uităm lung la stratul alb încă imaculat care a devenit, în mintea noastră, o grijă în plus. Iarna cu gerul ei, mult sau puțin, a devenit, rațional, doar o necesitate. O primenire a aerului, solului și a apei. Un rău necesar. Și din fiecare ”rău necesar” ne-am ridicat ziduri în care viețuim zi de zi și care ne închid și ne schimbă. În nemulțumiți și nefericiți, frustrați, temători și bolnăvicioși, pragmatici, mercantili și răutăcioși. În singuratici apți pentru combat-ul corp la corp, bucuria negustorilor de vieți.
Cand ai vazut in istoria omenirii ca lucrurile sa mearga spre bine?
Dumi…si totusi ne-a fost bine. Macar o perioada. Umpic.