Taguri Arhive: timp

timpul care vindecă tot

de

Așa se spune că timpul vindecă tot. Și așa e. O simplă parabolă. De necontestat.

Dar parabola nu spune CUM.

Să fie obișnuița?

Să fie resemnarea?

Să fie instinctul de conservare?

Să fie răbdarea?

Să fie clacarea?

Să fie nebunia?

Să fie moartea?

Eu îi spun destin. Și-n fața Lui, toți ne vom pleca. Fiecare cu crucea lui de dus. Fiecare cu sufletul lui împovărat de ce-a făcut. De ce n-a făcut.  Definitivul e absurd la tinerețe. Definitivul e de pe-o zi pe alta de la o anumită vârstă.

Da, timpul vindecă. Dar…nimeni nu știe cum.

Prizonierii minţii

de

…. pe care fiecare o avem.

O întâmplare recentă mi-a inspirat postarea de azi. Surprinderea momentului m-a luat cu asalt şi m-a lăsat fără grai. Ca apoi, experienţa altcuiva cu aceeaşi concluzie, să se adauge mirării mele. Doar întâmplarea mea, stingheră, mi-a măcinat gândurile. N-am auzit, n-am ascultat, n-am căutat nici eu ceea ce nici alţii, specializaţi, n-au gândit în mai bine de 20 de ani.
Suntem prizonierii minţii pe care o avem, o dezvoltăm. Şi asta, limitat. Cu toată informaţia, de azi, disponibilă şi facilă multora dintre noi, nu ajută, uneori, cu nimic. Pentru că ea cantitativ este prea mare, spaţiul de stocare al calculatoarelor s-a şi se upgradează exponenţial faţă de capacitatea noastră de acumulare, faţă posibilitatea reală de cuprindere. Suntem maşini complexe dar nu şi performante în raport cu ceea ce am fost în stare să creem.

Pentru că mintea o ţinem în hăisurile noastre, a experienţelor şi-a întâmplărilor auzite ori citite. Mai departe de limitele astea, nu-i cu putinţă. Nu o dată am auzit: niciodată nu m-aş fi gândit la asta! ba chiar mai mult, nu o dată înmărmuriţi de propriile micimi, am spus-o fiecare dintre noi.

Pentru că pe trupurile noastre sunt complexe mai mult decât nişte sisteme funcţionale. Maşini din praf de stele şi multă apă, mânate pe drumul vieţii cu tot ce presupune el, cotidian, financiar, informaţie, stări. Pe care nu ştim/ori n-am ştiut vreodată sau nu-i (mai)acordăm timpul să le (mai)ascultăm, să le (mai)simţim pulsurile, să le (mai)auzim strigătul nevoilor, să le îngrijim aşa cum numai mamele grijesc de copiii lor. Şi, şi mai mult, chiar atunci când le auzim şi ştim ce vor, uneori noi înşine le sabotam neacordându-le credibilitate. Alteori alţii sunt mai „deştepţi” şi nu ai cum să ştii tu mai mult ca ei. În faţa lor, de cele mai multe ori, suntem doar un tipar de afecţiune care trebuie tratat exact c-an cărţile scrise. Şi în mare parte şi ei au dreptatea lor. Suntem luaţi la pachet. E infinit de mic numărul celor care se cunosc cu adevărat, care-şi ştiu şi-şi ascultă trăirile tocmai din conştientizarea a ceea ce sunt: un ansamblu.

Aflaţi între neştiinţă(necunoaştere), timp limitat sau ghinion, mergem pe drumul vieţii, luaţi pe sus, răsturnaţi, învârtiţi şi zăpăciţi de evenimentele ei. Rare sunt momentele când ne ascultăm cu urechea inimii. Doar când ascuţimea problemelor, fizic, se face ea auzită. Şi, şi mai rare şansele, când găsim disponibilitatea şi deschiderea altora să ne ia şi în seamă. Din aceste cauze, fără să ne (mai)dăm seama nu mai facem distincţie între o celulă sau o alta a corpului, iar minţile noastre fixează strict punctual împunsătura dureroasă a ascuţimii. Din aceleaşi motive, ne resemnăm, ne obişnuim şi târîm mai departe. Fără să realizăm, ne supunem trupurile la traumă. Le stresăm. Suferinde, după o vreme, antrenază şi mintea în zbucium, ca o ultimă încercare a lui-a trupului- de a trezi neuronii capului, de a ne face să fim atenţi, să gândim.

Învinşi, cu sufletele măcinate fără să pricepem de ce, acţionăm. Şi, spre surprinderea noastră, ca prin minune ce altădată am tratat separat, se dovedeşte a fi un tot, că intervenind într-o parte, punctual, şi celelalte se echilibrează.

Abia atunci remarcăm că totul are legătură, că sistemele „maşiniilor” noastre,  aşa cum lucrează împreună aşa şi se chinuie împreună.

Un soi de maritaj între ele: şi la bine, şi la rău, pentru a duce Omul mai departe.

Viralul ăsta

de

… oare-i chiar dovadă de iubire??

Eu cred că nu. Fiindcă iubirea nu înseamnă manipulare, posesivitate şi control.

(urmăriţi filmul)

Circulă de ceva timp pe reţele de socializare un viral copleşitor plin de romantism, vis şi basm trăit live, o îngemănare a speranţei fiecăruia dintre noi în povestea perfectă şi în sentimentul profund de iubire care trece peste timpuri şi vieţi.

Am plâns hohotit până în apropierea minutului 7. Apoi, m-am trezit. Ceea ce se întâmplă de acolo mai departe, e altceva, împachetat perfect în cea mai frumoasă intenţie.
Vreţi şi voi să vedeţi altfel-ul pe care l-am văzut eu?
Clipul din youtube are în florica de setări din colţul drept, posibilitatea de a urmări la viteză mai mică. La cea mai mică.

De la minutul 7, ha, se schimbă? Hehe, nimic nu-i întâmplător, nici măcar cifra 7, dacă vrea careva să priceapă! Deci, ce-avem noi aici?!

Personaje, o domniţă, ş-un domniţ.

Domniţa, ea este cea care trece de la agonie la extaz şi zic eu, mai devreme sau mai târziu, o să treacă iarăsi la agonie.
Domniţă care nu e un monument de perfecţiune în accepţiunea tiparelor zilelor noastre DAR cu un chip extrem de plăcut, mie mi s-a părut chiar frumos, cu ochii frumoşi, un năsuc armonios conturat, o gură senzuală, o fizionomie deschisă de femeie caldă şi calină, o romantică incurabilă după manifestări şi şiroiul de lacrimi hohotit vărsat, o sensibilă, o duioasă în credulitate. Adică, dincolo de silueta care nu-i deloc 90-60-90 şi care oricum ar fi, atâta timp cât îi e bine în pielea ei, e sănătoasă şi bărbatului îi place de ea pentru că ea e exact cum e ea, e perfectă. Pentru El. Bărbatul care o cere în căsătorie. Bărbatul care o vrea să fie femeia vieţii lui.
Nu, nu, nu proprietatea vieţii lui.

Domniţul, el este cel care a tăinuit şi plănuit toată manifestarea.
Domniţul nici el perfect după tiparul manechinelor, dar un exemplar masculin bine, fără burtă, înalt, cu ţinută dar cu cheliuţă şi barbişon(se spune că bărbaţii care-şi acoperă faţa cumva- nu contează mărimea bărbii sau a mustăţii- ar fi duplictari. Ascunderea parţială a fizionomiei relevă nevoia de a ascunde ceva).

Aţi privit filmuleţul? Nu-i aşa că-i emoţionant, copleşitor, fantastic?? M-am gândit că bărbatul era cu fişa medicală la zi a femeii iar ea stătea bine şi cu inima şi nici nu era gravidă. Altfel…mult, mult, mult. Şi brusc, mi s-a părut prea mult. Un pitic din mine a sărit cu clopoţelul de alarmă şi m-a lovit cu el fix în moalele capului!  Am urmărit mai departe, umpic mai reticentă, doar scenă cu scenă fără, însă, să mă focalizez şi pe verbal, că cine ştie …cât scriam!

Deci o întâlnire banală ca să servească masa sau poate să bea ceva. Amândoi plecând de la aceeaşi ţinută şi mai ales echilibru emoţional. Pregătiţi la fel. Acolo era cuplul. El o iubeşte pe ea, ea îl iubeşte pe el. Niciunul mai presus.

Până în minutul 7 se trece dintr-o extremă în alta. Domniţa. Dar şi spectatorii filmuleţului. Şi sunt cu toţii manipulaţi. Sentimental. Emoţional. De frumoasa, romantica şi deosebita intenţie precum şi de trăirile fetei.
Cuplul începe să se destrame, ca doar unul dintre ei să iasă în evidenţă.

Şi o face din ce în ce mai mult. Bărbatul. Emoţional- e detaşat, ştie că merge la sigur şi nu pentru că mijează 100% că ea îl iubeşte ci pentru că o conduce controlat emoţional către rezultatul dorit, financiar- ştie ce resurse a pus la dispoziţie pentru a face spectacolul…şi, da,  dominator, am să mă explic niţel mai jos.
Punctul culminant, Domniţul îmbrăcat impecabil într-un costum de ginerică care-i şi vine, după ce o cere în căsătorie, conform planului merge mai departe, îi propune căsătoria acolo, pe loc. Totul aranjat: rochie de mireasă, coroniţă, prietene, familie, oficiant. În secvenţa în care i se arată familia ei, priviţi-i tatăl. Faţa tatălui. Entuziasm de faţadă.

Cum mai arată Domniţul? Cum arată Domniţa cu rochia ca un sac? Nu, nu mai sunt egali. Distanţa e din ce în ce mai mare.
Am spus mai sus „dominator”. Domniţul a ştiut exact cu cine are de-a face, că ea va fi copleşită, subjugată, îngenuncheată. Şi i-a făcut plăcere postura în care a adus-o ! Gestul ei, când ea îi pune lui verigheta pe mână „I′ seeking” împreună cu cadrul în care, aproape de săvârşirea căsătoriei, ea se uită la el iar el îşi ia porţia de „SUPREMUL” uitându-se la mulţime, spun tot.
Priviţi atent, Domniţa pe parcursul oficierii se uită la el şi din când în când ridică privirea spre Dumnezeu, pe când Domniţul se uită la ea şi întoarce mereu capul spre mulţime.

sarutand mana tataului

Megalomanul

Realitatea viitorului ei alături de el începe din minutul 11:57, momentul punerii pe deget al inelului. Până în minutul 12:35 când orice enigmă, şi vis, şi farmec, şi ideal, se destramă.

Pentru că nu e căsătoria ei, e GLORIA lui.

 What are you doing?

punerea inelului

fata1

 

 

 

 

 

 

fata2

fata3

 

 

 

 

 

 

fata4

fata5

More than anything!

Nu, Doamne fereşte!

Zile lungi

de

…nopţi între lucid şi translucid.

Am avut iarăşi timp. Să reflectez. Să adun şi să scad. Fără însă, ca de data asta, să fac vreo socoteală. Pentru că am ajuns la concluzia că acolo, la marginea tărâmurilor, socotelile sunt nule.

Contează doar ce faci mai departe. Ce te schimbă sau ce laşi să te schimbe, dacă şi cum laşi să se întâmple. Ce mai rămâi.

Egoism cu toate formele sau iertare fiindcă n-au ştiut ce fac.

Cum mereu am avut dualitatea la îndemână, de fapt ea m-a avut pe mine la mâna ei, rostule ei abia acum mi s-a reliefat. Ca şansă să nu fiu dintre cei de care spune Dumi.”Ce face omul şi despre ce vorbeşte omul sunt două lucruri diferite.” Să caut mai întâi, până la prăsele înfruntând toată durerea vanităţii, faptele mele şi nu vorbele mele.
Superficialitatea conştiinţei sau ocaua cu două măsuri sau nici măcar, care după părerea mea şi-a experienţei de viaţă, îmi spun că asta e ceea ce ne strică sau mai bine spus, ceea ce ne împiedică să evoluam ca individ, ca specie. Ne târîm pe orizontala conştiinţei de 2015 ani.

Aşa că, gândind astfel, am ales. Şi, mi-e bine. Să ne fie de bine!