…nu-i chiar aşa de rău 3D-ul

De vreun an şi jumătate încearcă să mă convingă, iar eu ori de câte ori îmi puneam ochelarii ăia pe nas, mai mult de 3 minute şi alea nelegate, nu rezistam. O ameţeală însoţită cu un rău de la stomac mă cam făcea să pun piciorul în prag şi „nu-ul” în decizie. Apoi, am făcut o primă încercare, mi-am luat bilet. La film. Life of Pi.  15 minute mai tarziu, cine bocea de parcă se sfârşise Pământul?! ?! Cine scotea toţi başii din stomacul în convulsii?! Inutil să mai spun că, după experienţa asta,  numai dacă treceam prin faţa cinematografului unde pe afiş scria min 3D, mi se revoltau nervii de peste tot.

Şi totuşi, acum vreo lună am cedat. 3D-ul a invadat sufrageria cu tot cu cei 120 cm pe diagonală. Însă, când venea vorba de privit la el, dădeam fuguţa cu treabă prin bucătărie sau ori ce altă încăpere. Vineri seară, din hol am auzit muzica. Atât. Apoi, au urmat, unul după altul, câteva episoade.

Am reuşit să trec de acel moment fizic neplăcut, de revolta organismului şi nu-mi pare rău. Imaginaţia şi creativitatea depăsesc orice aşteptari. Probabil fascinată fiind, răul fizic a trecut pe planul n-şpe, ca mai apoi să dispară complet în indiferenţă. Pur şi simplu, am fost copleşită de minţile celor care au avut ideiile.  Apoi…am văzut …perspectiva. Perspectiva la orice, fără să mai faci niciun efort. E acolo, în faţa ochilor şi nu prin străduinţa memoriei, care uneori te trădează. O lecţie vie, a fiecărei umbre, a fiecărui moment.

Dar muzica…

ps. Aseară am văzut a n-a oară AVATAR şi prima oară 3D. Mult mi-a mai plăcut filmul ăsta şi vizionat normal dar acum mă declar o fană pătimaşă a lui. Atât pentru realizare, cât şi a ideii pe care o transmite!