…care nici ele nu mai vor
Mă apuc şi scriu. Şi scriu. Despre diverse. Aşa cum le percep eu, cu ochii mei, cu mintea mea. Apoi, le închid în draft-uri. Le pun sub cheia blogului şi le feresc de preschimbare. Ca din cuvinte să nu (mai) devină vorbe …în vânt sau şi mai mult de atât.
De curând, la distanţă de doar câteva zile, două experienţe mi s-au întâlnit în cale şi mi-au dat, pe rând, mâna. Două complimente şi-o vizită cu ocazia lui Moş Nicolae. Primele m-a ridicat în înaltul cerului, vizita m-a adus în abisul neputinţei.
Am să povestesc mai întâi despre experienţa la Oncologic, cu toate că, a fost anterioară primirii complimentelor.
Acolo, lângă toţi copii ăia, deţinători de permanente şi în aşteptare branule. De purtători firavi de grele cruci. Mi-am dat seama că am fost de zeci de ori dar n-am reţinut chipuri. Şi, în primul moment m-am acuzat de fugă, de superficialitate. Şi probabil într-o oarecare măsură, aşa şi este, fug de suferinţă. Am început să-i privesc şi mai mult încercând să le reţin chipurile, atunci, cu un strop de zâmbet pe ele. Dar mai toate semănau. Umflate şi cu umbrele zădărniciei pe ele. Aduse la acelaşi numitor comun. În acelaşi ambient sordid prin raţiune, oricât ar fi fost de colorat cu vopsea. Şi, peste toată supărătoarea constatare, s-a aşezat o alta. Una deprimantă la adresa izbândei. Care se măsoară în procente. Iar eu…eu visez în mod ideal, la salvarea până la ultimul. Dintr-o dată totul a căpătat un alt sens. O înspăimântătoare neputinţă m-a copleşit. Faţă de ei, că oricât de preţios dar le-am aduce, pe cele două pe care şi le doresc cu adevărat, nu putem. Viaţa. Copilăria. Şi, da, dispensa de la suferinţă. Şi m-am simţit…mică…mică…mică cât un fir de nisip aruncat în marea invalidităţii fiinţei umane. Nu, nu mă cred Dumnezeu, eu însămi la clipele grele, m-am abandonat cu smerenie oricărei hotărâri a Lui. M-am revoltat, însă, asupra a ceea ce puteam să fim ca omenire. Asupra dezvoltării tehnologice abuzive într-un singur sens. Al preţului pe care orânduirile ni l-au pus pe viaţă. Pe necaz. Pe speranţă. Şi, nu în ultimul rând, pe moartea senină. Pe fiecare dintre noi care mereu ne îngropăm în „mai mult”. În şi mai mult. Şi nu în ultimul rând, m-am necăjit pe mine. Complimentele de mai jos, chiar reale fiind, nu mă ajută atât de mult cât aş vrea şi cât ar fi nevoie ca să stârnesc pe cât mai mulţi pe drumul omeniei. Nu pot cere nimănui şi pe prea puţini reusesc să-i fac „să simtă”.
Am primit cele două complimente, de la persoane diferite, în locuri diferite. De la o altă femeie, care pe lângă ineditul zicerii, m-a onorat persoana care mi-a făcut această cinste. Se referea la cât de plină de viaţă sunt, la puterea pe care o am în mine. La încrederea reuşitei, a biruinţei, a temeiniciei pe care le transmit. Revenită în birou, mi-am pus capul pe masă şi am dat drumul întregului şiroi. Şi-am plâns de bucuria de a fi, şi-am plâns mila ce-mi e. Că numai eu ştiu ce e, cum e, ca la aproape fiecare pas să ai parte şi să faci faţă la provocări. Şi mai niciuna banală. Şi, nu de puţine ori mă copleşeşte, parşiv şi sinuos, oboseala. Şi nu o dată, mi-a dat târcoale renunţarea, să mă aşez cuminte la rând, să primesc cu porţia, viaţa. De la tot şi toţi care mă înconjoară. Când vor şi cum vor şi mai ales dacă vor.
Cel de-al doilea, de la un bărbat, care privind o fotografie taman făcută de mine, mi-a replicat:
– Tu îţi dai seama, prin ceea ce pictezi şi prin ceea ce fotografiezi. cât eşti de sensibilă?! Eşti conştientă că aşa eşti tu…de ce nu…te arăţi aşa?
Am ridicat din umeri.
Din neputinţă, mi-a fost răspunsul. Neputinţa de a face faţă nedreptăţii. M-aş frânge iremediabil.
Aşa că am înşirat câteva vorbe în prag de Crăciun. Aşa cum văd eu lucrurile. Poate unora li se va părea patetic, siropos şi sentimental. Pentru ei e poza de mai jos şi replică la replica cinică:
– Asta-i viaţa! Oamenii mor.
UPDATE: De la niste OAMENI EXTRAORDINARI! Multumesc!!
Avem un sistem medical aflat in coma de mai mult timp! Niciun sistem al statului nu este fraudat mai mult ca acesta, chiar daca numarul de „cotizanti” este pe jumatatea celui asteptat, insa tot statul se face vinovat pentru „munca la negru”, cea evazionista de taxe si impozite.
Stii ca in SUA sunt oameni care nu au trecut, macar o data, pe la vreo unitate sanitara, cel putin pt o analiza a sangelui?
Platesti, ai parte de asistenta medicala; daca nu platesti, degeaba ajungi la spital, nu se uita nici dracu’ la tine. Daca platesti asigurarea obligatorie de sanatate, trebuie sa te astepti sa crapi prin vreun salon din multe alte motive decat cel pt care ai ajuns acolo.
Insa, daca ai asigurare suplimentara, te poti linisti ca, oarecum, cineva se va ingriji de sanatatea ta. Desigur, as da si eu 12.000 lei/an pt asigurare daca as avea un venit de min. 12.000 lei/luna, dar …..
Pe de alta parte, si eu ti-am „citit” sensibilitatea sufleteasca, dar, aici si in aceste vremuri, asta reprezinta o tara a personalitatii umane! In jurul nostru, mai mereu mor, inainte de termenul fiziologic, oamenii bolnavi si cei cu aceasta trasatura de caracter, ca a ta.
Dan: da, asa este. Si mai este si cum spun eu, totul e pe bani inclusiv dreptul la o moarte decenta. DAR!
Exista un DAR mare cat mine. Daca statul asta e, cine ne opreste pe noi sa fim altfel?! Cine ne opreste sa fim o societate civila altfel decat ADN-ul amestecat al americanilor, altfel decat raceala nemteasca sau englezeasca?! Cine??
Cine ne opreste sa ne gandim si la ziua de maine cand oricare dintre noi sau ai nostri am/ar putea sa fim/fie in locul celor de acolo?! Atunci…am sti ca nu ne bazam pe stat dar ne putem baza pe OAMENI.
Da, stiu(ai spus-o odata printre randuri) si mai stiu si despre ce vorbesti. Nu pot nici sa urasc, nici sa-mi fie in vreun fel, un sentiment de ura, de sila, de oricare altul decat tristetea. Care ma roade incet pe dinauntru.
Mi-e teama de suferinta. Cea fizica si indelunga, cea sufleteasa care parjoleste.
De-de-de…de ce sa moara cei cu sensibilitate sufleteasca? (scuzati balbaiala 🙁 )
Sensibilitatea sufleteasca o ai din nastere (sau nu), iar a fi puternica este o dobandire de personalitate in timpul vietii. A fi si una si alta mi se pare cea mai provocatoare caracterizare a unei fiinte umane si cea mai frumoasa si cea mai normala caracterizare.
Apoi ma intreb daca exista specimene care nu au sensibilitate sufleteasca. Oare exista? Cine nu are sensibilitate sufleteasca nu cumva este o bruta? Of, Ana draga, m-ai introdus intr-o tematica existentiala, nu alta 😀
Iar despre copii bolnavi, iarta-ma, nu pot sa vad si nici sa aud, pune teama stapanire pe mine si ma doboara. Da, neputinta ne striveste de cele mai multe ori 🙁
Elisa:Exista. Exista oameni-neoameni. Ignoranta, nepasare, calcul sadic si cinic.
Nu stiu cat din „a fi puternica” inseamna de fapt o abrutizare la obisnuinta. Si nu, nu vreau sa ajung sa fiu asa de puternica, ca atunci nu mai sunt nimic.
Iar a fi si – si …nu tine la infinit. Una din ele invinge.
Asa ca ori te frangi, ori insensibil.
Stiu ca e un subiect greu, stiu ca ne ajung propriile probleme, stiu in ce societate si lume traim, si tocmai de aceea imi reprosez ca nu pot mai mult…in conditiile in care aceste situatii nu ma pot face ca nu exista…
„Vorbe in prag de Craciun”? Pai,nah, daca nu-i chiar Craciunul inca, 4 comentarii sunt suficiente, cred.
C’asa-i si pragul si Craciunul la mioritici; frig si ironii,baga sama. Plus sms-uri cu porci .Si cozonaci …si sarmale …..si carnatzi. Plus „huo, Iliescu !” Nu ?
Oricum, daca nu zice nimic la televiziunile care conteaza, inseamna ca nu-i ..socant. Si nu se poate sa nu aiba de una sau alta, nu se poate sa lipseasca medicamentele sau mai stiu eu ce; ca atunci cand cu scandalu’ si cu breaking news-ul au aratat la teveuri ca >i>erea de tuate nu cum ziceau raii de-l voiau demis pe ministru’
Cu alte cuvinte dar in aceeasi ordine de idei, sistemu’ ala de care zice Dan, oricat o fi de diferit mioriticul de-al unchiului Sam,………
Lasa, scuzati. Mai bine ma opresc
WhiteWolf: pai…cum ziceam…daca nu pot, nu pot. Ca oamenii nu-s ciunga…sa tragi de ei de dinafara. Ca totu-i pe dinauntru si de-s ferecate portile si strajeri la poarta, ce sa fac?!
Pai fac! Merg inainte pe drumul meu, asa cum stiu eu! Si uite, am mai reusit, ca mai sunt OAMENI si carora le multumesc din tot sufletul meu, si nu mai prididesc la drumuri…ce daca-i aglomerat si toti se infig in strada sa ajunga la carnea tocata…am timp, n-am griji, merg incetisor, plec cand pot ajung cand ajung, si-i inteleg pe toti ca-s mai grabiti ca mine, ca au trebi importante de secatuiala a magazinelor…