…şi trăişti…

Undeva de dimineaţă, am aflat. Că suntem în 22. Şi c-au trecut 24 de ani. M-am mirat a mirare că am pierdut şirul dintre 20 şi 24, de la şi de la primele mele năsăbuinţe, mai întâi ca nevastă, mai apoi ca om cu oareşce simţ al conservării.

De cu o zi înainte mi-am arătat nesupunerea. O mâna aprigă şi fermă m-a tras din drumul meu hotărât spre Universitate. N-a fost să fiu acolo, n-a fost să mor. Peste noapte, veştile d-atunci mi-au smucit minţile şi mi-au dat aripile fermităţii. Nicio mână n-ar mai fi putut să mă oprească ci poate doar intoxicaţia cu plumb al acelor vremi. Şi-n ziua ce va să vie, acum 24 de ani, mi-am ridicat mai întâi cotul din strânsoare şi mai apoi pumnul spre cel dintâi. S-a resemnat, şi-a băgat mâinile în buzunare şi tăcut m-a urmat. Ştiam că e acolo doar ca să mă prindă când şi dacă o să mă prăbuşesc. Să mă ducă acasă, să nu mă lase printre morţii nimănui.

24 de ani…mai mult decât am avut atunci. Doar 22. Prea puţini, prea destui. Privesc în urmă şi încă simt teroarea din anumite clipe. Simt răceala patului de armă pus în mâinile mele de cel care mi-a căzut în faţă şi a sudorii ce-mi acoperea faţa de frică, de pericol. Aproape nimic din ceea ce e azi să fie nu e din ce-am gândit c-aş fi vrut să fie….

Tot azi am aflat. Alte veşti. Că la 80 de ani s-a dus. Îl privesc în faţă pe cel dintâi-ul, ştiu ce-a însemnat mama lui pentru el şi spun cuvinte banale. Doar cu ochii îi spun din inimă către o altă înimă. Clipeşte c-a înţeles. Dumnezeu s-o odihnească! îi zic, Sărbători fericite!, îmi răspune. Iar eu chiar nu ştiu ce să răspund în aşa moment şi conjunctură. Dau din cap şi traversez strada.

Primesc, mai apoi, un telefon. Cumva discuţia mă forţează să mă uit p-un calendar. Aşa aflu şi eu, că până la el, la Craciun, mai sunt doar 3 zile şi nicidecum 7 câte erau în timpul minţii mele. Nu, n-am cumpărat mai nimic, n-am făcut deloc. Şi mă trezesc din reverie. Şi plec să iau câte unele. Ajung şi la târgul din faţa Academiei Militare. Dau o tură şi mă opresc aleator la o tarabă. Şorici vreau, zic.

– Avem, avem. Şorici de porc bine crescut, gras şi trufaş, îmi zice. Râde, taie din şorici, îl cântăreşte, îl bagă în pungă şi continuă. 36. Pârlit, nu fiert. Porc sănătos, cum numai la noi se face!

Eu scot banii dar de lângă mine un bărbat o întreabă:

– Şi unde-i porcul „bine crescut, gras şi trufaş. Pârlit, nu fiert. Din ce zonă sunteţi?

– Din Nehoiu. Buzău, răspunde ochioasa cu căciulă de vulpe din poză pe care n-am rezistat să nu i-o fac.

Îi întind amuzată, cei 36 de lei echivalentul a 360 de grame.