…cea de începutul anului.

Două întrebări. Atât. În contexte diferite. În ce lume trăim?!

Prieteneşte şi amical, scuturată aproape părinteşte, de mai lipsea şi scatoalca de după ceafă, în plin avânt şi dorinţă mobilizatoare şi a altora, „cineva” m-a întrebat sec cu un zâmbet rictus, dacă cumva nu m-am scrântit să declanşez un întreg proces structural prin care să ne apucăm de muncă.

Efectiv, şi la propriu şi la figurat, m-am blocat. O avalanşă de gânduri, după ce stupoarea mi-a pârjolit fiinţa, au năvălit din sensuri şi de pe paliere diferite. Profesional, uman, moral, financiar. Şi nu în ultimul rând, vizionar. „Trăieşte-ţi clipa” este laitmotivul multora, prea multora. Nimic altceva nu mai contează, iar ziua de mâine mai întâi să vină, după aceea vom mai vedea ce avem de făcut. Şi dacă ne „încearcă” Dumnezeu, ne-om plânge cu gură de şarpe şi lacrimi de crocodil. Probabil într-o lume anormală cum este cea în care trăim, probabil zic, nu numai că n-ar mai trebui să mă mire mai nimic dar mai mult decât atât, chiar neţinând cont de ce se întâmplă în jurul meu, şi mă refer la cercul mai îndepărtat al societăţii, orice acţiune sau angajament luate în serios şi duse până la capăt, dacă nu sunt vizualizate ca fiind stupide, cel puţin merită şi sunt supuse descurajării.

Nu mi s-a stins bine năuceala primei întrebări primită acum 2 luni, că o alta mi s-a rostogolit pe scările minţii şi, colţoasă şi strâmbă, s-a lovit în mod repetat de pereţii când ai sufletului, când ai raţiunii. Fiindcă un neam apropiat, însă nu de sânge, este grav bolnav şi boala îi e chinuitoare, fiindcă prezenţa mea alături este necesară şi o consider firească, fiindcă ceea ce văd şi simt mi se oglindeşte pe chip şi atitudine, fiindcă, cu alte cuvinte empatizez şi sufăr de pe craca mea de apropiat dar spectator, ei bine, am fost întrebată de ce sunt eu aşa de afectată când nu e vorba de rudă de sânge şi nici din primul cerc al familiei.

La o asemenea întrebare, orice răspuns pe care l-aş fi dat, ar fi fost degeaba.

Pe lumea asta, cred eu, sunt 3 categorii în mod substanţial diferite, prin prisma trăirii unei întâmplări neplăcute, nefericite.

Cel căruia i se întâmplă şi nimeni de pe lumea asta nu poate simţi ce simte el, pe şi în propria lui piele.

Cel care îi este alături celui care i se întâmplă care empatizează şi îi e sprijin. Cu toată bunăvoinţa şi experinţa vieţii.

Cel care aude despre cel căruia i s-a întâmplat şi care poate să încerce un sentiment de regret sau, în cazul sufletelor meschine, manifestă bucurie a întâmplării răului altuia.

Dintre toţi, la timpul lor ce o să vie, căci o să le vie negreşit, cei care se vor frânge ca spicele sunt ultimii. Ei sunt cei care, pe furiş, privesc înciudaţi spre alţii şi-şi varsă neputinţa şi disperarea, după cum pot şi asta, în cel mai urât chip. Degeaba Dumnezeu le arată semne, în trufia lor, le vor interpreta mereu cu aroganţă. Nu ca ceea ce le lipseşte ci ca ceea ce merită sau au…