… ori mă sărbătoresc, asta-i întrebarea!

Pentru că la întrebarea asta mi-e greu să răspund. Ieri, cineva mi-a propus un program de nebuneli. Înşirându-l, nebunelile, prin prisma mea, s-au transformat în tâmpeli. Nu, nici măcar din vajnica curiozitate feminină, nu doresc să văd nici trupuri masculine încinse şi nici femei isterizate. Nu rezonez. Nici cu unii şi nici cu altele. Trupurile stau în umbra sufletelor pe care nu le cunosc. Isteria stă în umbra defulărilor pe care nu am cum să le înţeleg.
Cum spuneam, la întrebare, nu ştiu să răspund. Mi-e greu să mă trezesc într-o zi, un 8 martie anual, că sunt femeie, că sunt mamă. Mi-e greu să pretind că brusc, de la prima oră a dimineţii, până la ultima rază dintr-un asfinţit, sunt mai şi mai şi s-o ţin într-un chiot de sărbătoare a ceva care incontenstabil şi infailibil, asta sunt, asta fac, zi de zi şi ceas de oră.

Cu părul vâlvoi, cu ochii cârpiţi de somn, mă trezesc în fiecare dimineaţă pornind cu paşi nesiguri nu înainte de a-mi netezi cămaşa de noapte, cu gest aproape involuntar şi absolut inutil. Ce-a stat ghem toată noaptea, ghem şi cute rămâne. Din omul adormit, femeia se priveşte, în drumul ei, într-o oglindă. Părul capătă formă, ochii îi zâmbesc, e vie, e sigură pe ea, e frumoasă chiar dacă timpul e prezent şi el acolo în adâncimea ridurilor. E ea, şi atât.

Aş putea să scriu o poveste întreagă despre fiecare gest, fiecare picătura de apă care se prelinge de pe chip. Despre momentele când în armonie cu susurul apei, gândurile mi se duc spre mine, cea care sunt. Cu fiecare părticică, aşa cum e. Despre ritualul unui prosop moale ce alunecă strângând în el şi trup şi apă. Despre tandreţea cu care înşir culoarea roşie, un retuş, pe unghiile imperfecte ale picioarelor sau bucuria din zâmbetul adus de acelaşi roşu aprins pus pe unghiile mâinilor. Aş putea scrie despre fiecare gest pe care-l fac îmbracându-mă. Sau cum dau contur şi culoare buzelor. Şi poate, cel mai elocvent e momentul în care în tălpile se aşează fix şi ferm între pereţii pantofilor, când, cumva, aceea ultimă privire în oglinda, cu trupul şi piciorul drept răsucite, e martoră că totul e aşa cum trebuie să fie. Gesturile unei femei pentru toate esteticile unei Femei.

Pe drumul ăsta, Femeia nu-i singură. Mama intervine şi, cu ochii plini, îşi priveşte puiul. E acolo, între visele ei. Închide uşa binişor şi ca o nălucă, dispare. Soţia face cafeaua. Şi calcă cămaşa. Şi, mai apoi, femeia adună în palmele ei toată căldura soarelui, toată adâncimea mărilor, toată înţelegerea stelelor, le face amalgam a alifie cu miros de tandreţe şi mângâie. A trezire. Hai!
Închide ultimul nasture, netezeşte ultima cută a gulerului. Ultimă privire critică, pe care în drumul dintre nodul cravatei până în ochii lui, o preschimbă în Luceferi, iar Luceferii înfloresc în palma bărbătească care-o mângâie.

Cu ritualul meu de dimineaţă, mă sărbătoresc în fiecare zi. În fiecare zi, mă sărbătoresc privirile. Cele de dimineaţă, cele de prânz, cele de seară. În fiecare zi, pentru că sunt motivaţie, că sunt inspiraţie. În fiecare zi, Femeia, atunci când îi trebuie, ia. Mama, atunci când simte, dă şi primeşte. Soţia, cu tandreţe şi înţelegere, e şi e.

Nimic nu-i perfect aşa cum pare să reiasă din aceste rânduri. Nimeni nu pluteşte pe norişorii roz ai bunului trai şi al perfectei simbioze. Toate celelalte se strecoară printre cele descrise. Sunt acolo, de toate felurile şi-n toate culorile neluminoase. Dar pentru că cele scrise există şi nu sunt puţine, pentru că peste toate răzbate continuitatea, pentru că ochii privitorului sunt limpezi şi dragăstoşi, pentru că iubesc şi sunt iubită.
End of story.