… pe tocuri.
scris în 23 feb 2013

Fiecare avem un stil, fiecare ne naştem cu un fel de a fi. Aşa şi eu. Pe tocuri. De când mă ştiu, am purtat tocuri.

Tocuri înalte, subţiri. Tocuri metalice, de plastic, de lemn. La sanda, la pantof, la cizmă sau papuc.

Tocuri purtate la rochii, la fustă, la blugi, la pantalon de stofă, la costum. La orice. Şi oriunde: la servici, la piaţă, la nunţi ori botezuri, la înmormântări, la volan, la mare ori la munte. Cu maşina, în maşină.

Ele s-au lipit de mine, aşa cum şi eu de ele. Mulţumirea de a privi într-o oglindă şi a vedea ceea ce îmi place să văd.

N-am fost niciodată genul sportiv, urăsc scările, iar muntele trebuie admirat de la poalele lui. Pentru înălţimi sunt avioanele. Vă miră? Există şi aşa ceva.

În liniştea aparentă, tocurile se aud pe asfalt, pe gresie, pe parchet. Că-mi permit. N-am vecini sub. Poate nişte chiriaşi fără de chirie şi fără pretenţii: păianjenii din beci. Dar niciodată, niciodată nu se aud pe scări. Nu. Pentru că ele rămân întotdeauna în afara treptei. Ele nu calcă, nu se afundă, nu se proptesc. Doar ţăpuşe ce aşteaptă cuminţi să le vină rândul la păşit. 
Tocuri traversând situaţii. În săli cu murmure multe, păşesc delicat dar hotărât. Sau, păşesc ţopăind peste trecerea de pietoni, grăbite. Sau pe trotuar, mergând agale. Sau prin zăpada albă, ca nişte pioleţi. Niciodată, însă, nu dau de gol tremurul picioarelor. De teamă, de frică. 

Tocuri intrând între diferite dale, scânduri, găurele. Câteodată, rămânînd acolo, ca nişte dinţi proaspeţi scoşi. Sau, făcând găuri în asfalt unde lasă urme. Urmele tocurilor pierdute în mulţime. Sau, în podeaua maşinii, unde de regulă găsesc toate flecurile pierdute. 

Tocuri fără de care nici azi nu mă descurc, nu ştiu să merg demn pe altceva. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care n-am să mai pot purta tocuri, nu mă  pot închipui fără ele.
Pentru că, sunt convinsă, cândva m-am născut pe tocuri. Care lasă urme.