…altfel…

Nu, n-am să vă povestesc povestea. Nici n-ar avea vreun sens. S-a scurs de mult vremea zeilor de când e deschisă şi de când, cruzimea, aroganţa, suferinţa/durerea, vanitatea, lăcomia şi gelozia, pofta trupească, ura, lăcomia, bolile, lenea, tristeţea, teama, inşelăciunea, subjugarea muritorilor de către zei(şi ban) şi suferinţa şi moartea au fost eliberate. Şi, ultima, cea altfel, speranţa. (normal, le-am luat de pe Wikipidia!)
De atunci, bântuie toate, şi oricât de făţarnici am fi şi nu vrem să recunoaştem, bântuie prin noi. Cu tot cu speranţă. De multe ori deşeartă. Alteori, contradictorie. Şi, nu o dată, surprinzătoare.

De fapt, e un post despre mâncare. Sau mai degrabă, mâncarea l-a generat pe el.

Pentru că m-am agăţat de nişte cutii cu fructe de mare, care baby, care scoici, aseară, le-am pus în tigaie.
(completare pentru înţelegere- niciodată nu am gătit aşa ceva, pentru că nu-mi plac. Ştiu, nici că am gustat, pentru că nu vreau. Nici să încerc. A încerca are sens când există sens.Aici, pentru mine, nu există că doar nu s-au terminat mâncărurile pe lumea asta.)

M-am uitat lung la ele. Aşa cum stăteau ele, după decongelare, jilave şi cu iz de mare.(Am avut impresia, la un moment dat, că şi ele se uită la mine. Prea mici, prea mulţi ochişori!)

Acum vreo lună fiind la nişte amici într-o seară, gazda a gătit aşa ceva(spre că se remarcă  „aşa ceva”), iar eu am stat cu ochii când în ochii gazdei, când la animalele alea din tigaie.
Am încercat să-mi amintesc ce făcuse! Nici vorbă! Doar gesturi şi fapte aleatorii: usturoiul strivit, paharul cu vin, lămâie, tigaie sfârîind, râşniţă scrâşnind.

Speranţa. Că poate reuşesc, că doar sunt mare gospodină, să scot ceva din ele pe gustul musafirilor. Sanchi! Am strâns speranţa în braţele gândului meu și cu ea mi-am făcut cruce, ca o disperată! Să gătesc ceva ce n-am mai gătit, să nici nu gust, să nu știu cum trebuie să arate gătite şi, să şi iasă bine pentru nişte cunoscători şi mari consumatori de astfel de.

Mi-am scos tigaia- tot p-aia cu care mă lăudam la postul trecut. Pe care am pus-o la încins. Cu uleiul de măsline ăla de-a emigrat fără voia lui. Cu o „nesfârşită plăcere” am tăiat plasticul vidat al animalelor fiind foarte atentă ca în această manevră să nu cumva să mă şi ating de ele. Am reuşit.
Răsturnate în strecurătoare- departe şi în siguranţă de mâinile mele- le-am spălat în jet de apă rece. Şi le-am lăsat la scurs. Cât să se scurgă ele singurele iar eu să nu fiu nevoită le vântur cu aripa din dotare. (aici am vrut să abandonez a doua oară- prima oară fiind când am deschis sertarul congelatorului).
Între timp, o olicică cu apă uşor sărată clocotea hrăpăreaţă pe aragaz. Hrăpăreaţă fiindcă cum le-am pus în ea, cum le-a înghiţit în bulele ei. Le-am salvat de la al treilea clocot. Ca mai apoi să le arunc în iadul uleiului încins. În care le-am lăsat, la foc mic, preţ de vreo 10-12 minute. Cât să-mi caut, curăţ 3 căţei de usturoi. Şi, să fumez o ţigară. Pentru aerosolii din fumul de ţigară.

M-am întors la tigaie cu acelaşi entuziasm pe care l-am avut de la început. Acum cu şi mai mult, datorită mirosului răspândit. Şi, am mai curăţat încă 2 căţei de usturoi mai mititei pe care, împreună cu ceilalţi, i-am strivit cu dosul palmei, barbar şi fără ezitare, nu de alta dar să-i şi nimeresc pe ei și nu blatul, şi i-am aruncat şi pe ei în hăul tigăii. Cum zeamă nu prea mai era mi-am adus aminte de vinul pe care l-am plimbat într-un pahar de pe terasă amicilor în bucătăria lor tocmai pentru acelaşi scop. Şi-am pus şi eu direct din pet-ul de 5 l de Recaş demisec pe care îl aveam la îndemână dar nu înainte de o lingură de unt tot d-ăla ostrogot pentru care am făcut pasiune. Vinul să fi fost…Vreo, vreo, vreo…nu ştiu. Cât să le bine dar nu să înoate prin acoperire.

Sare. Piper. Multicolor.

Şi încă o ţigară. Şi vreo două comenturi pe feisbuc. Alte 10-12 minute.

Răsturnate într-un bol. Apoi, nişte lămâie peste ele. Şi, atât. Că le-am dus afară la musafiri. Pe lângă multe altele.
Cum şi bolul a fost şters cu o chiflă am înţeles că le-am nimerit dar n-am înţeles cum şi cum. Cum de au ieşit şi cum le este gustul.

Mi-am adus aminte de speranţa mea. Dorinţa de reuşită. Singură, stingheră şi temătoare.
Cumva, ignorând pe toate celelalte(ieșite din cutia Pandorei ) care sunt în noi şi în jurul nostru, se întâmplă miracol şi-şi face de cap reuşita cu noi!