…Mă numesc Ana și recunosc, sunt sucită, Măria Ta!

”Cu ce să mă îmbrac azi? mă întreb dându-mi stângul jos din pat. ”Cu rochia verde” îmi răspund singurică, că altcineva n-avea cine să-mi citească gândurile. Și-mi cobor și umblătorul drept. Ritualul de dimineață poate să înceapă odată ce liniștea interioară cu privire la vestimentară s-a lămurit.

Odată încheiată etapa belehuzeală, mă reped la șifonier. Caut rochia verde printre celelalte 5 rochii verzi. Nada. Mai caut o dată. De data asta, cu elan. Elanul a trântit două umerașe de plastic pe parchetul laminat. Parchetul laminat a sunat a gol iar umerașele a sunet de talangă. Manolu deschide ochiul drept. Vede tasmanianul în dulap, tasmanianul se uită la el, de unde Manolu conchide că nu mai trebuie să întrebe nimic.

”Dacă nu-i pe umeraș, o fi la ale de călcat” și mă reped în același fel spiralat în ”împachetate și cuminți, așteptându-și rândul lor”. Nada. Poate o fi la uscat. Controlez și acolo. Nada. Poate o fi împachetată pe raftul cu alte rochițe care nu necesită umeraș. Nada. ”Draqu știe unde e! ” și îmi închei căutatul deloc mulțumită și prea puțin convinsă.

Între timp, Manolu se întoarce agale de la baie. Mă găsește tot unde mă lăsase cu 10 minute înainte. Și tot la fel de îmbrăcată. Că și Eva avea costum.

”Cu ce mă îmbrac?” o întrebare stupidă ținând cont că dacă îmi cade casa atunci de sub sifonier o să înceapă să se crape pământul. Realizez că orice variantă trecută prin ochiul mentalului, ba e așa, ba e pe dincolo. Mă uit la ceas și văd ora târzie. ” Cu orice, că nu contează”.

Și, n-a contat.

Manolu își trăgea ciorapii tacticos. Se întoarce către mine și mă vede. Albastră. Nu io, rochia. Apoi, el își ia cămașa de pe umeraș și începe să-și încheie nasturii. Când a ajuns la ultimul iarăși s-a uitat la mine. Roșie. Nu io, bluza. Din motive numai de el știute, Manolu pleacă spre bucătărie. Când se întoarce, din motive numai de mine știute, eram iarăși albastră. Cu motive Pollock-ciene. Nu io, rochia. Pune mâna omul pe pantalonii de la costum și când să se aplece să-i îmbrace, eram galbenă. Nu io, altă rochie. Încheie senin și slițul și-și ridică privire. Albă. Nu rochia, io. Că ajunsesem în faza inițială de costum Eva. Își ia omul și haina. Io, maro. În pantaloni maro. Cu bluză albă.

Se uită la ceas, se uită la mine.

”Auzi, tu te mai duci azi la serviciu?”