…ajungi să umbli şi hai-hui…

E a doua oră când văd filmul. Up in the Air. Cu acelaşi impact şi cu şi alte înţelegeri.

Am abandonat cândva. La timp. Înainte ca crucea greşelii să mi se aşeze pe timpul vieţii mele.

Mi-e dor. Dor de sala mea. Şi acum, ori de câte ori intru în ea, trăiesc aceleaşi emoţii. E felul ei de a-mi spune că sunt a ei. Apoi, intervine relaxarea. E felul meu de a-i spune că şi eu sunt stăpâna ei. Cuvinte vin cu intensitate. Şi în rostire, şi în glăsuire. Acolo, murmurul e la fel. Şi spontaneitatea pe care mi-o transmite spre exersare e la fel după cum îi e rostul: când controversă, când hohot de râs.

Am părăsit-o acum câţiva ani. Când n-am mai crezut în rostirile mele. Dar nu erau ele vinovate ci „vino Doamne să vezi ce-au făcut oamenii din ele”.

În cumpăna de atunci, mi-am încrucişat mâinile în poală. A neputinţă. Idealizarea se spărsese în mii de cioburi. Ceea ce eu încercam să-i învăţ pe alţii, cu totul alţii(şefii sau patronii lor sau cei abilitaţi în control) fie că-şi făceau bici din conceptele pe care le transmiteam, fie, cu boltă, făceau ceva pe ele. Le întorseseră sensurile, le distorsionaseră, le speculaseră până când au ajuns în derizoriu, până când le deveniseră potrivnice lor însele. Şi, cel mai rău, până le-au folosit împotriva, mai întâi a propriilor salariaţi, ca mai apoi, să le folosească împotriva consumatorilor.

Am înţeles că nu mai pot continua. Că mia de euro săptămânală e perfectă pentru vacanţă. Doar că vacanţa era de-o săptămână într-un an, pe când săptămânile celelalte, ale minciunii- chiar nespusă de mine şi eu îi aruncam în băltoaca denaturării- sunt mult prea multe pe perna nopţilor. M-a ajutat şi criza financiară care a şters bugetele în dreptul instruirilor. Despărţirea, pe dinafară, a purtat mantia neavutului încotro. Dar eu ştiam că ea pe dinăuntru purta necredinţa.

În perioada celor 10 ani, am avut obiective. Nu conştientă de toate, ele s-au tot născut una pe alta. Principial, cred cu tărie că e loc de toţi, faptic, există întotdeauna competiţie până la eliminare. La care eşti nevoit să răspunzi. Ori să abandonezi. Ceea ce nu e cazul când îţi place ceva, când te simţi împlinit, când ieşi din matca vieţuirii, chiar dacă doar pentru câteva ore, şi te aşezi pe malul trăirii. Nu mi-a fost greu. Dimpotrivă. N-am depus niciun efort. Mi-a fost îndeajuns „eu aşa cum sunt”, ca rând pe rând, ceilalţi să iasă din joc. Până a rămas doar „the one”. Vanitatea a dat din coadă, ca nici după 6 luni, orgoliul să se ostoiască a singurătate. In iarna monotoniei începuse să bătă vântul lipsei de contrazicere şi de comparaţiei. Lupta din mine cu mai bine cu mine, începuse. Nici asta n-a fost vreo mare scofală ţind cont de toate dileme proprii şi de nopţile gândurilor.

Când totul intrase pe drumul perfecţionismului sistematic atunci a intervenit necredinţa. Şi nu în forţele proprii. Dărmasem munţii iar din pietre ceilalţi făcuseră cazemate eu crezând că sunt poduri. Toate sintagmele, exemplele, înţelesurile folosite de mine se întorceau, cu baioneta, înspre sinele meu.

Speranţa în mai bine, menirea mea ca instrument de folos celor din sală, credinţa mea în schimbare, din toate rămăsese doar pustiul arid al mercantilului îmbrăcat în mantia ipocriziei.

Am părăsit-o.  Locul a rămas gol.

De câte ori intru în ea mă cuprinde nostalgia în latura ei duioasă. Cu chipuri, cu mirări, cu întrebări, cu râsete, cu încredere în ziua de mâine şi de cele mai multe ori, pentru că îmi permitea eu-ul, cu afectivitate faţă de pătrăţica noastră şi noi românii aştia aşa cum suntem.

Am urcat pe drumul de costişă şi-n vârful ei,  împlinirea sperată a avut alt gust. Amar şi trist.