…o plecatu la plimbare, ta na na na na!

– Alo, d-na Manole?
– Da, chiar ea!
– Bună ziua!
– Bună ziua şi de la mine!
– D-nă, vă comunicăm că mâine, la orele 14 sunteţi programată pentru reexaminare.

Îmi pică telefonul din mână. Îl prind înainte cu vreo 2 cm de covor. Şi pun şi celelalte întrebări. Care reexaminare? Unde? Şi etc. La final, mă lămuresc. „Mâine” am reexaminare. Înjur de 3 ori. În gând. Programul meu de „mâine” dacă nu era compromis atunci, strâns era cu certitudine. Iar trebuia să fiu în 2 locuri în acelaşi timp.

A doua zi, la orele 13,55 fix, împreună cu alţi 4 luaţi din oală ca şi mine, ne înfiinţăm la uşa prestatorului de reexaminări. Nici vorbă de  trac, emoţii şi alte drăcii d-astea, fiind cu ştate mult prea vechi în domeniu. Ne aliniem şi noi la o masă, nu de alta dar la toţi ne-a scăzut şi auzul şi vederea.

Şi cum stăteam noi aşa ca mărgele pe aceeaşi latură, vine omul cu hârtiile. Declaraţii, formulare, şi nicio urmă de test. Nedumeriţi, ne apucăm să completăm formularele şi să elaborăm distinsele declaraţii ne-tip. Ş-apare şi-o oamă, cu 4 pahare cu apă. Şi, cu 2 unice pline vârf cu fursecuri. Cu ciocolată.

– Cu dumneavoastră, ce teste să mai dăm?! Că doar inventarăţi şi apa caldă şi, în plus faţă de noi şi alţii, tot cu asta vă ocupaţi. Ne-am gândit că interviul – de fapt- discuţii libere- ne-ar ajuta şi pe noi să ne mai lămurim cu unele aspecte. Serviţi, vă rog!

Şi, încep discuţiile. Cum nu e politicos să vorbeşti peste altul, 3 dintre noi mâncam fursecuri. Şi cum nu e frumos nici să vorbeşti cu gura plină, l-am lăsat pe unul din colegi-aflat mai la început de drum, să-şi manifeste curiozitatea, empatia, dilemele, să facă el conversaţie, să fie politicos. Mai dădeam şi noi din cap când era cazul şi câte unuia îi mai scăpa un „îhî” prin pasta moale dintre canini şi cleiul lipit pe şi de molari.

O vreme am fost pe recepţia discuţiei. Până când pasta moale mi-a scâşnit între molari. O piatră?! Ce draq fac? Că doar nu oi scoate dumicatul mestecat pe 3/4 sferturi din gură! Mă uit speriată la ceilalţi, senini. Nu, nu s-a auzit scrâşnetul. Şi încep să sfredelesc cu limba după piatra buclucaşă. Norocul meu, îmi zic! Ba, chiar mi-a trecut prin cap să scap de problemă într-un mod simplu, s-o înghit. Pentru digestie.

Într-un final dau de piatră. A draq, e cât meteoritul Tungus! Uite, are şi colţuri! Mai tatonez, o mai învârt şi dintr-o dată, forma alungită aproape dreptunghiulară, face ca un gând absurd să îmi străpungă mintea!

– D-na Manole, dvs ce părere aveţi despre ce spune colegul? îl aud pe examinator.
A fost momentul de maaaaare cumpănă. Mi se rupea de părerea colegului, de reexaminarea mamii ei, de onorata locaţie, eu descoperisem groapa Marianelor în stânga jos. Piatra era lucrarea mea pe 3 măsele. Unde cu 3 minute înainte îmi părea o soluţie înghiţitul pentru digestie, acum era o tragedie! Nici măcar nu îndrăzneam să salt vreun muşchi, să scot vreun sunet de teamă că!

Toată lumea se uita la mine fix aşteptând răspuns. Pentru o clipă, mi-am închipuit că le chiar răspund, clămpănind pe limbă ceramica din 3 bucăţi! Când colo, eu sfinx la mandibulă, iar din ochi începuseră să-mi iasă lacrimi. Momentul era periculos, dacă izbucneam în râs, era gata. Numai cu dulcolax o mai rezolvam!

Mă ridic brusc şi ţinând la propriu cu dinţii de dinţi, mă reped la baia pe care o ştiam din antichitate. Unde am descoperit că-i expirase termenul de viaţă al răşinei cu care fusese prinsă lucrarea, de altfel ea întreagă şi refolosibilă.
Mă întorc senină după 5 minute:

– Şi ce ziceaţi că vreţi să ştiţi?

ps. da, am luat şi examenul doar c-am vorbit, aşa, mai cu guriţa mică.