… și măgulire.

Înainte să plec în vacanță.

O replică seacă și rece ca un duș de gheață. O replică negândită doar aruncată în rostul răutății ofensatoare. Din start mi-am dat seama de mânia din ea datorită contextului neverosimil în care eram pusă. A atribuirii unei puteri pe care n-o dețin și nici n-am deținut-o vreodată.

– Dar tu gândești ce spui?

M-am îndepărtat. Și la propriu, și la figurat. Și-am plâns.

După atâtea zile, replica aia tot mi-a rulat pe șanțurile minții. Am resimțit, de fiecare dată, durerea obidei. Cu aceeași tristețe sfredelitoare de suflet.
Oare de ce?

Practic, insulta era o măgulire. M-a creditat- chiar mai mult era convinsă- cu mult mai multă autoritate instituțională decât am în realitate. Ceea ce denotă forța mea interioară. Eu-l meu puternic care se reflectă și manifestă în afară înscrisurilor oficiale. Și totuși…de ce…?

În dimineața asta m-am trezit în gând cu gândul. Am privit dinăuntru tot timpul.
Eu sunt îndătinată cu mine însămi. E felul meu de a fi. Cu ”vreau” pe post lance în acțiune. Cu urmele de rigoare. Ceilalți, privesc și resimt din afară.

Am reluat mental replica. Ca să mă joc, de dragul cuvintelor, flatarea mi-a produs flatulență. Cu amărăciune. Nu pentru ceea ce a spus ci pentru ceea ce n-a spus și din ceea ce m-a exclus ca nefiind părtașă. Ceea ce nici nu mi-am dorit vreodată.

De ce…amărăciune?
Pentru iluzia că ”binele”, așa cum îl privesc eu, are justețea corectitudinii. Și iluzia că am adepți în felul ăsta de a privi lucrurile, că persoana respectivă face parte din ei.

M-am înseninat. Chipul compromisului îmbracă multe fețe. Și, compromisul trebuie mereu plătit . De cele mai multe ori la suprapreț. Povara lui, crucea lui aduc alte comproisuri. Până la melteneala spiritului.
Fiecare are drumul lui. Chiar dacă, aparent, rămâne singur. Ceea ce nu înseamnă și însingurat.