…at me.

Un fel de cântecel al șarpelui Kaa dar adaptat litoralului. Căci ce-i place omului de pe plaiurile mioritice să facă, seara pe faleză, între un ronțăit de porumb și o clătită, după caz, un kebab?! Să focuseze cu ardoare. Să benocleze cu patimă. Are, n-are treabă, stă cu ochii pironiți, ai zice în gol, până de te lovește deochiul și împiedicatul de dale, până-ți cade cornetu′ din mână și ți se lipește ciunga de păr.

Nu contează ambientul sau ceasul din zi ori noapte, românul fixează. În ochișorii lui citești toată nedumerirea din lume, toată frustrarea care-l apasă, toată judecata tuturor instanțelor de toate felurile. Te îmbracă, te dezbracă, te cântărește, te așează pe raftul priceprilor lui. Atât cât poate, cât a mai văzut, auzit, s-a arătat la tivi-ul de noapte. Când te termină pe tine, trece la un altul/alta. E un perpetuum mobile al privirilor fixe. Un sport național adus la apogeul profesionalismului. E un ”must” adânc săpat în conștiința sa. Pironeala. Cu gura ușor întredeschisă.

Românul nu-și plimbă privirea, el te țintuiește ca pe un fluture pe panou. Te înțepenește cu șiîn privirea lui.
”Mai plimb-o, bă!” îmi vine să țip la câte unul/una, însă mi-e teamă că îdemnul la eleganța rotirii ochilor în cap ar putea fi interpretată greșit.

N-ai cum scăpa, n-ai cum te ascunde. Și-n gaură de șarpe de te-ai băgă, cumva, în spiritul național, niște ochișori te-ar iscodi:

Ce tu faci acolo? Ce mănânci? Cu ce ești îmbrăcat?