…te răscolesc până la prăselele anilor.

Un moment. Atât mi se pare acum privind în spate. Nu ştiu când s-a dus şi nici nu mai ştiu ce-a rămas.

Str. M Sadoveanu. Eforie Nord.

Paradoxal, în fiecare an, mergem până în Eforie Nord în piaţă. Căci cei mai buni castraveţi muraţi, acolo sunt. Paradoxal, numai de piaţa asta mi-am amintit, ani la rândul. Ca localizare a unor vremuri cu copii, de copii.

Anul ăsta mi-am dat seama. Piaţa la care tot vin de atâta vreme e aceeaşi piaţă cu cea a amintirilor mele. De la piaţă, în jos, prima stradă la stângă. Am fost. Preţ de câteva minute am staţionat în faţa casei. Aceeaşi casă ca de atunci. Cu gardul ei de fier forjat. Am zărit cămăruţa. Şi…emoţia m-a copleşit.
M-a invadat bucuria revederii. Duioşia copiilor ce eram. Un amalgam de sentimente. Câţi au trecut?… 40, 40 de ani.
Cu cât mintea îmi dezvăluia amintiri, cu atât mai multă fericire am simţit. Pentru că, acolo, pentru câţiva ani la rândul, am fost un copil fericit.

Pe strada asta, stătea- şi poate mai stă încă- Şucuran de-o vârstă cu mine-nu ştiu dacă aşa i se scrie numele sau ba- unul din copii gazdelor la care, ani buni, am stat în gazdă. Eu cu sor-mea. În cămăruţa mică din faţă. Din dreapta. Cămăruţa cu două uşi şi-un pat, îi ziceam. De fapt, atât de mică, cât să intre doar patul, cu salteaua lui de paie. Din uşa săreai în pat, din pat, pe fereastră, în curte. D-aia îi suneam cu două uşi, că, la vârsta ai, intram pe uşă şi săream pe geam. Ne alergam ca haidamacii. Toţi. Vreo 5.

Nici că-mi păsa de mare, apă, soare. Rămâneam la gazdă cu ai ei. Spre bucuria sor-mii care se făcea una cu cerceaful cât era ziua de lungă şi nu mai trebuia să aibă grijă de iepurele cu 10 ani mai puţin.
Alergam toată ziulica în picioruşele goale. Pe străzi, în bătătură, până când albul nu se mai zărea pe noi, până când ne chemau la masă. Roşii cu brânză şi cu ceapă. Şi codrul de pâine. La sfârşit tăiau un pepene roşu.
Cea mai bună masă!
Roşul pepenului se amesteca cu ţărâna maieurilor. Şi iarăşi o luam la alergat…

M-au podidit lacrimile. Amintirile au năvălit pe rând. Râsetele îmi ţiuiau în urechi. Ţipetele copiilor ce-am fost. Bucuria copilăriei. Încă vedeam fetişcana care sărea pe fereastră în curte. Încă o vădeam pe Şucuran urmându-mă şi după ea pe toţi ceilalţi spre disperarea tuturor. Stăteam acolo şi priveam casa ce se ascundea în umbra nopţii. Cu zâmbet larg şi lacrimi pe obraji . Ca şi cum aş fi descoperit o comoară. Ca şi cum s-ar fi făcut tunel de timp. Am rămas cu buburia în suflet. Am regăsit locul unei părţi din copilăria mea pe care, timpul, mi-l ştersese.

N-am sunat la poartă. Oră târzie. Mi-ar fi plăcut însă. Şi probabil, dacă ne ţine Dumnezeu sănătoşi, la anul, o să bat.