…Nichita Stănescu

[…]Nu mă realizez deplin niciodată, 
pentru că 
am o idee din ce in ce mai bună
despre viaţă

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii, 
dintre mine şi lei, 
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere, 
bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba, 
iau în serios leii, 
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea, 
ca printr-un ochean, 
durerile lumii, războaiele.[…]

…în viaţa mea.

Ascult impasibilă diversele probleme. În şedinţa de dimineaţă. Azi am capul plin de gânduri de alt fel. Aud secvenţial despre unele şi altele. Unele îmi sunt cunoscute, poate prea cunoscute, de altele habar n-am. Primele le împart în cele două categorii extreme de abordare: corect şi pe câmpii. La celelalte nici nu-mi mai bat capul, nu le ştiu fiindcă nu trebuie să le ştiu. Mintea mea, azi, e cu totul în altă parte.

Îmi fac de lucru cu un breloc. Brelocul cheii sălii de şedinţe. Nici nu ştiu cum a ajuns cheia asta la mine, cred că nu are nicio importanţă. Răsucesc cheia pe toţi zimţii şi brelocul dreptunghiular, pe toate laturile. Timpul se scurge senin, la fel de senin ca şi cerul pe care-l întrezăream pe fereastră.

Şi, pentru că nu cred în coincidenţele întâmplătoare, în toată dezbaterea aprinsă dar ponderată în glăsuire, confund mărginirea cu nemărginirea a unei laturi a  brelocului, care împreună cu cheia cad cu zgomot pe masa goală. Lumea mă priveşte, iar eu, cu mina calmă, privesc spre şi prin breloc. Momentul trece, ceilalţi îşi reiau firul discuţiilor şi privirea mi se concentrează pe înscrisul pe care-l văd pentru prima dată prin transparenţa brelocului:

” Felul în care vedem problema este însăşi problema” Steven Covey

Tresar.

Iau pe rând toate întâmplările din ultima lună, mai precis din ultimele zile. Şi înţeleg pe deplin ce-a vrut să spună Steven. De fapt, chiar aşa e.

Problemele apar inevitabil. Şi fiindcă tot am tendinţa să percep lumea inginereşte, mi-a răsărit întrebarea : Dar chiar, problemele sunt altceva decât nişte ecuaţii matematice nerezolvate încă?

Şi m-am văzut în faţa unei ecuaţii
Inundată brusc de transpiraţii…

Ca pe vremurile copilăriei, însă, de data asta altfel, cu mintea de acum, fără alte frici colaterale şi induse. Când nu mai e  nimeni în afara de mine care să mă constrângă în vreun fel. Iar eu care pot să pasez problema sau să încerc s-o rezolv, s-o amân sau s-o ameţesc, s-o abordez cu frică şi sub pălăria catastrofalului sau s-o privesc calm şi sub cupola aproape a indiferenţei. Nu, ca provocare, mai deloc! Asta cu provocare e pentru cei ce n-au ce face chiar cu ei însăşi! Deci fără de provocări, că nu sunt nici la concurs şi nici nu am dorinţe masochiste să mă joc  „adevăr sau provocare” cu clipele din viaţa mea.

Problemele şi mai ales dimensiunile lor depind numai de noi, de modul nostru de abordare a lor, de cât suntem de dispuşi să le acordă timp şi răbdare, de fapt, de cât de mult ne mai dorim să ne mai implicăm într-un altceva pus pe nepusă masă care ne strică rânduiala de huzur din capul nostru. Că, în esenţă despre asta e vorba. Orice altă intervenţie şi piedică care ne perturbă din confortul propriu, ne dau aceea stare de iritare pe care, nu rareori, avem tendinţa s-o ducem la extrema apocaliptică. Vorba unei prietene: Vai, vai, vai, fetiţa din tramvai!

Interesant e că odată declanşată starea de nelinişte, starea de iritabilitate şi umflarea de-a surda a intervenţiei, nu facem altceva decât să ne amărâm singurei. Pe lângă situaţia intervenită, adaugăm chinul propriu al rezistenţei la deranjare. Ca şi cum am fi nişte coconi în dormitare. Rezolvare oricum se cere a fi făcută, scăpare rareori există şi dacă toate astea sunt de netăguit, dacă tot a intervenit „n-avem încotro” de ce ne-am focaliza pe dimensiunea situaţiei şi nu pe, cât mai degrabă, stabilirea necunoscutelor şi găsirea capacităţilor şi capabilităţilor de rezolvare?

Învârt a nu ştiu câta oară brelocul. ” Felul în care vedem problema este însăşi problema” .

A privi cu linişte sufletească orice problema, a ne aţinti toată gândirea spre ieşirea onorabilă, confortabilă şi inteligentă dintr-o situaţie nu e altceva decât exprimarea răspunsului nostru faţă de gradul de toleranţă pe care-l avem faţă de noi înşine şi, şi mai mult, arată cât mai suntem de antamaţi în viu.

…martoră la un alt apus.

De Buna Vestire. Şi iar m-am simţit o norocoasă.

Cu cât timpul a trecut, cu cât schimbarea culorilor era mai evidentă, cu atât, magic, am înţeles ce însemnă „fabulos”.
Câtă magie, câtă măreţie, câtă eternitate şi în acelaşi timp cât efemer, câtă viaţă, câtă dragoste e într-un arhicunoscut apus.
Cât suntem de mici şi neînsemnaţi în faţa unei asemenea revărsări de forţă, cât suntem binecuvântaţi cu darul raţiunii, a conştentizării a Totului din jurul nostru.
A frumosului, a nemărginirii, a repetabilităţii dar a unicităţii.

Într-o vizită. Gândurile copleşite din timpul câtorva instantanee.

…la luptă.

Am stat o vreme lângă un sfârşit. De când a început, toată lumea era conştientă de inevitabil. Ba mai mult, fusese rostit de buzele tuturor.

Un om la final care ştia, i se arătase sub toate formele. De la cruzime, până la nepământean. În sine, a primit vestea, la început cu resemnare, apoi, apoi i s-a iscat revolta şi s-a dat o bătălie. Un care pe care. O dorinţă de viaţă împotriva unui destin, a unei nemiloase boli.

Priveam omul în tăcerea vorbelor şi netăcerea schimburilor de priviri. Cu toată iubirea de viaţă şi în ciuda instinctul de supravieţuire, mintea i s-a raliat cu trupul plăpând şi chinuit, sufletul (în)frânt. Şi-a venit refuzul. Refuzul pentru orice. Un prag peste care n-a mai putut trece. Renunţarea şi-a spus cuvântul. Şi-acolo a fost capăt de drum. Pentru eternitate.

Aseară, am auzit o poveste. Despre o altfel de renunţare. Un orgoliu care, needucat şi sălbatic, şi-a pus amprenta pe un destin. Cu experienţa cealaltă în minte, a morţii, cumva în mintea mea s-a făcut o punte.

Renunţarea…

Acest cuvânt plin de colţuri la rostire, are tot atâtea şi în fapt. Renunţarea e, în viziunea mea, o cameră. Obscură. Nicio lumină nicăieri, un zbucium între pereţii şi colţurile ei, o lovire necontenită de imposibilităţi. O situaţie fără de ieşire.  Sigur că orice are alternative, sigur, cu o doză de curaj suficientă şi la limită cu nebunia, se poate rezolva orice. Sigur că aşa e! Dar în orice nebunie intervine compromisul. Compromisul de a leza, de la pe tine însuţi, până la cei din jur. Nicio schimbare pe care o faci nu te poate privi doar pe tine, nicio evoluţie a ta personală, nu poate fi indiferentă celor din jur fără să-i marcheze în vreun fel .
Pe scurt, dacă vrei să rezolvi o situaţie, te vei găsi mereu la mijloc, fie vei fi prins moral, legal, vital, între ce vrei şi ce-ţi trebuie ţie şi reacţia/consecinţele celor din jurul tău, fie costurile rezolvării te depăşesc. Compromisul e la fiecare pas şi cinteşte ca o piranhaia ori din tine,ori din ceilalţi. Care mai devreme sau mai târziu, te sau/şi îi mănâncă de viu/vii.

Mi-am adus aminte de lupta pe patul de spital. Până când durerea nu s-a mai putut suporta. Când fiecare clipă devenise oră, când viaţa nu mai avea sens şi se chema orice altceva dar nu viaţă.

Mi-am adus aminte de clipe cunoscute când renunţarea a avut rol de evadare, de scăpare de compromisul cu care nu mi-aş fi putut dormi nopţile, cu care nu mi-aş fi putut trăi zilele.

Mi-am adus aminte de povestea auzită aseară când renunţarea din vanitate te aduce înapoi exact acolo unde ai scuipat. Lingând.

Merită să lupţi. Renunţarea e o ultimă alternativă. Când nu mai poţi trăi cu tine. La adevărata renunţare ajungi numai când nu mai nimic de pierdut. Ca o ultimă scăpare, ca un ultim abandon. Când nu-ţi mai trebuie, când totul devine plumb şi sub el eşti strivit ca o râmă de talpa bocancului. Când pentru demnitatea ta nu mai există un alt „de la început/de la capăt”. Când eşti una cu obscurul. Renunţi să te mai opui. Când nu merită să mai trăieşti aşa, când iubirea de viaţa dispare. Că nu degeaba, în DEX, a renunţa = a ceda. Cedare faţă de tine, cedare faţă de alţii. Şi nu pe termen scurt.
Din iubire pentru tine, renunţi la luptă. Nu-ţi mai trebuie, nu mai poţi duce. Tocmai fiindcă (încă)te (mai)iubeşti.

Şi-o apă se făcu totul

Din care n-a mai rămas

Nicio urmă de pământ….

…şi speranţă.

E iarăşi primăvară.
Şi, TT-ul în fereastră.