…bareta…

Ma uit ieri pe talon…intamplator si total dezinteresata, ca-l mestecam din plictiseala asteptand chitanta pentru RCA. Privesc adanc dincolo de cifre si litere. Cumva fac greseala si-l intorc cu burta in jos. Imi pica ochii pe data expirarii. Aparu…numai nu…La adio, ITP, ce fu! De vreo 3 zile. Nu ma agit, cum n-am stiut, si-am rulat legendar cu scartait de roti pe bulevardele capitalei…nu am mustrari de constiinta si nici frica de arcanul bastonului de politist. O frica tot am, insa, chiar una imensa, de cartea masinii. Pe care n-am mai vazut-o de la prima inmatriculare. De acum 2 ani. O caut. Cu popoul pe podea si 3 potentiale sertare rasturnate sub forma de morman. Ca de fiecare data, le rearanjez dupa aceeasi logica pe care, doi ani mai tarziu, o uit, fapt pentru care, secventa tavalita intre acte si diplome, certificate si chitante, se repeta spre deliciul fricii mele. O gasesc.

De dimineata, tusti la nea Cornel, pe care-l stiu de vreo 7-8 ani. Se bucura, azi, la fel de mult ca atunci cand m-a vazut prima oara si eu nu-l stiam si m-a luat prin surprindere : Bine ca ati venit! Taman acum era sa bag pe cineva inaintea dvs ca ati intarziat 5 minute la programare! Normal ca m-am prins repede, ca programarea mea era in ochii privitorului si ca, intre mine si nea Cornel o sa fie o veritabila prietenie ITP-istica. Ceea ce, asa a fost sa fie! Numele Domnului fie laudat!

Ii intind cheia, talonul si cartea, ma servesc cu o cafea si iau loc pe unul din scaunele puse pe langa baracile service-ului de cartier. Rand pe rand,  se iteste mecanicul, electricianul, tinichigiul. Cu treaba. Fiecare duce cate o hartie. Pentru care observ ca fac toti o obsesie c-o plimba de vreo 3 ori. Ma fac ca nu bag de seama si privesc cum Nea Cornel ridica capota, verifica serii si alte alea si baga masina pe rampa. Din cand in cand, vine si-mi zice :

– In 10 minute, e gata. Zambesc si dau din cap de fiecare data. Cred sincer ca lui nea Cornel ii place sa ma vada zambind fiindca cele 10 minute sunt de fiecare data altele si s-a prins el, ca atata mi-e speranta la fericire zambitoare.

Dupa vreo 20 minute, imi intinde specificul biletel pentru plata. Suma rotunda, io doar bani mari. De-o bere, imi zic, sa le las si la baieti, cercetez portofelul, niciun sfant pe o masura mai mica. N-am incotro si intreb de-un butic prin apropiere. Casierul imi arata cu degetul directia si mai specifica timpul. Plec saltareata la figurat. Dupa vreo 4-5 pasi, imi dau seama ca-s saltareata si la propriu. Baretele din spatele sandalelor largite alarmant. Calcaile mele gasind gradul de libertate necesar, evadau sistematic din sandale… Dau sa strang baretele dar constat ca sunt deja la ultima gaura. Nu ma las, temerara si incapatanata mi-am continuat drumul, chit ca la 3 pasi in sensul de mers, alternam cu unul lateral ca sa-mi aduc, pe rand, calcaiele inapoi…Mersul meu seamana cu Capra cu trei Iezi. Unde eu sunt si Capra si Iezii, odata. Care se jura c-o sa gaureasca baretele chit c-o sa-l dea pe nea Cornel cu ITP-ul in sus!

Ajung cu niste nervi de am intunecat brusc cerul Bucurestiului. Ma opresc fix in usa gheretei lui Nea Cornel, bag un zambet asa cum am vazut ca-i place lui, si-l intreb :

– Auzi, o sula, gasesc si io pe la voi?

ps. da, stiu! Deci, care ai nevoie de ITP? :))