…rea la facut…dulceata- peltea.

N-am luat degeaba gutuile acum o saptamana si ceva. Nici merele, tot de atunci. Problema mea sau impedimentul s-a dovedit curatatul gutuiilor(ca si al telinei, ca nu fac discriminare)…numai de „bine”! Adica daca poate altul, de ce io?! Si, sub pretextul „Lasa-le, mama, sa se mai coaca! ” ramase au fost toatele, acolo unde le era locul : in fructiera!

Cum nimenea nu s-a inghesuit la curatat, iar ele de atata copt dadeau semne ca nu-i mai place nici viermelui inauntru si se cerea in afara, azi, ca tot e luni si toate incep de luni, amintirile dulcetii de gutui buna la gust, a mamii, mi-a dat rotocoale la mansarda pana a gasit si usa ferecata cu 7 lacate a chefului de treaba. Nefericita aducere-aminte a aromei de gutuie vanilata a deschis-o…

M-am apucat cu juma de entuziasm. Am incercat pe rand toate cutitele, le-am ascutit unul cate unul, am incercat un curatitor, si p-al doilea, la al treilea doar m-am uitat si increderea ca rezolva ceva s-a sfarmat ca balonul de sapun. Am luat iarasi cutitele, pe care alta data le-as fi socotit minune, acum niste inofensive la impactul cu pielea pufoasa…dar parca otelita.
Norocul meu a fost vorbitul la telefon care a pus pe locul doi mestereala din mana si pe primul, ganditul ideilor in vederea unei comunicari rationale. Cu mare chin am indepartat si mijlocul lemnos si semintos…

De aici, totul a parut roz. Roz ca porcul care zboara! Ceea ce am crezut eu ca o sa fie floare la ureche s-a dovedit a fi apasare pe ureche. Ca asa, cu toata forta, bucata cu bucata, cu tot atata patimire a fost si datul prin masina electrica de tocat…Pana cand palmele s-au inrosit… Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Amintirile frumoase s-au facut un amalgam intre „ce-mi trebuia mie!” si „hai, ca mai e doar 3/4 de castron si termini”…

Indarjita ca la maraton, sfidand durerea palmelor, aplecatura cu impingatura intr-o rana, intr-un final, le-am vazut invinse si, cu un ranjet sadic dar bine meritat, le-am aruncat, alaturi de 2 cani cu apa, merele cele 5, 1 kil de zahar, 2 pliculete de zahar vanilat si doua maini de mieji de nuca,  in cratita ceramica, laudat fie numele celui care le-a inventat ca nu trebuie nici mestecat!

Nici nu stiu care s-a inchis mai tare…eu sau motorul masinii de tocat. El sincron, eu zbarnaind la neuron! Daca as fi avut de zugravit toata casa scarii, de taiat cu pendularul 2mc de PAL sa-i fac scobitori, de gaurit cu bormasina 1000 de gauri la norma cu maistrul in ceafa, de taiat cu flexul 10 m liniari de beton …si tot nu mi s-ar fi parut atat de greu ca 5 amarate de gutui de curatat si ras electric, pietrificate fiind, dupa parerea mea!

Ce-o iesi, om vedea! 😀