…de  „la tara”.

De cand a murit si bunica, n-am mai avut ce cauta acolo. Satul nu mai e ce-a fost, Bucurestiul a navalit peste el. Cu fabrici, cu intreprinzatori de tot felul, cu betoane si vile smechere…

Apoi, casa ei, cu tot cu acareturile si campurile dragi mie, cu tot cu podurile si pomii prea catarati si de mine, au intrat in posesia unui unchi. Si nu prin dreapta judecata. Ale vremurilor valuri. Din cauza asta nu l-am mai auzit si vazut de ani. Pana mai de curand, cand, i-am dat un telefon. Am promis ca-i fac o vizita. Pe care, azi, dupa atata vreme,  i-am facut-o. Cu dor. De dor copilaresc.

Mi-ar fi placut sa revad casa pe care o stiam, macar la exterior. Cu prispa ei. Cu cuptorul de paine. Cu, macar intr-o camera, acele perdele din bumbac dantelat. Mi-ar fi placut macar in beciul casei, sa regasesc mirosul humei proaspete. Dar n-a fost asa. Am gasit o alta casa, croita pe cea veche, in care ei, bunicii, nu mai erau in niciun colt. O casa complet straina, pe un pamant cunoscut dar imbracat in alte haine. Probabil, e normal, probabil asa ar fi trebuit sa fie, insa, eu nu mi-am mai regasit nicio picatura din copilarie. Nu, nici nucul, nici parul, nici via. Si nici ciresii.

Si nici pe unchiul pe care-l stiam.

De pe drum, am adunat doar cateva poze. Care mai de care mai…

Flori din Piata de Flori. Si atat.