…este preţul pe care viaţa îl pretinde pentru a îngădui pacea. Amelia Earhart

Zile trecute m-am intalnit, in piata, cu prima bona a copilului meu. Am vazut-o de suficient de departe dar insuficient timp si spatiu ca sa o pot evita. Cu cat se apropia de mine, cu ochii pe tarabe, cu atat mi se infiora carnea pe mine. Am sperat ca n-o sa-si ridice ochii dintre verdeturi si o sa trecem, una pe langa alta, fara sa ne fi vazut. N-a fost sa fie. Ochii i s-au ingustat, o tresarire nervoasa si tremurul coltului drept al gurii, mi-au spus tot. Conversatia a fost scurta, brutal intrerupta la un moment dat, printr-un gest simplu. Mana dreapta mi-am facut-o stop sub pretextul lipsei de timp. Mi-am fluturat aceeasi mana in semn de La revedere.

Povestea cu ea nu-i deloc simpla iar azi, cand imi insir cuvintele, toate „de ce-urile” si-au gasit raspuns. O mare lectie de viata pe care a trebuit s-o invat si pe pielea copilului meu. Din fericire, repercusiunile negative au fost inlaturate in timp, cu tenacitate. Aveam nevoie de pace, asa cum spunea Amelia , am obtinut-o chit ca a trebuit sa trec prin foc.

Imi fusese vecina, bona. Nu prietena, nu amica de cafea. O vecina la a carei usa puteai sa suni. Saritoare, hotarata, mamoasa. Cu un singur copil, bine crescut, politicos si bun la scoala, o fata de 15 ani cand a mea avea 5. Eu aveam nevoie de cineva in care sa am incredere si pe mainile caruia sa-mi las odorul, ea si familia ei aveau nevoie de venituri. Colaborarea a durat 1 an si jumatate impestritata cu o serie de conflicte. Finalul a fost cu foc de artificii. In substratul cel mai ascuns al fiintei bonei era cuibarita esenta raului. Minciuna, lasitate, rautatea. In bona mea, esenta raului isi avea radacinile in lasitate si curgea prin albia minciunii. O meschina nefericita, cu gura mare(doar) era acel factor psihologic de indemn, de imboldire  in a rezolva situatii(chiar si cele care nu erau relevante pentru ea) determinandu-i -prin activarea urii, a dispretului, a rautatii – pe ceilalti sa actioneze. Se folosise de copilul meu pentru a-si rezolva frustrarile ei. Curajul bonei se termina odata cu ultimul sunet al cuvantului rostit. Ceea ce ea n-a putut, nu putea, a modelat in fiica mea.

Mi-au trebuit 6 luni sa stau acasa si sa imi aduc copilul inapoi la matca. S-o dezbar de proasta meteahna a minciunii. Asa cum bem, cu nesat, paharul de apa cand ne e sete, tot cu atata aviditate copilul meu rostea minciuna. Si tot in acest timp a trebuit sa-i scot din sange, fiicei mele, agresivitatea fie ea verbala, fie ea fizica. Nu mi-a fost usor, au fost chiar momente in care mi-a fost frica. O frica cumplita ca n-am sa reusesc, ca va trebui sa ma obisnuiesc cu cititul printre randuri, ca ma voi insoti cu o continua nesiguranta. Spaima oricarui parinte sa stie ca nu poate avea incredere in propriul copil.

In astea 6 luni am invatat, cat altii intr-o viata, despre minciuna. Despre cusaturile cu ata alba vizibile dar mai ales cele ascunse. Pe care a trebuit sa le descos fir cu fir, pana la ADN-ul aproape modificat. Sa inteleg mecanismele minciunii, sa inteleg motivatia minciunii. Sa despart fabulatia de frica, de rusine. Misterul de joaca. Manipularea de dorinta de afirmare.

Toata aceasta experienta, in aparenta negativa, nu numai ca s-a dovedit a fi benefica in legatura mama-fiica apropiindu-ne considerabil, ci si in experienta mea cu restul lumii dibuind la timp, de cele mai multe ori,  intre ce vocale se afla minciuna, dupa ce consoane incepe adevarul si intreaga propozitia, morfologia celei/celui ce-o rosteste, unde e prostie si  unde salasluieste raul.

Dincolo de experienta in sine, a anilor care au trecut de atunci, inca ma frapeaza cat de usor oamenii abandoneaza curajul si odata cu el pe sine. Cat de lesne le e sa se ascunda, de greutati sau neputinte, in spatele unei motivatii morale(?), mintindu-se pana si pe ei insusi, transformandu-se in ceea ce nu si-au dorit sa fie, tesand, in obscuritatea lasciva a fricii, un cocon al neputintei. Stransoarea coconului nu le mai ingaduie sa-si deschida larg aripile si sa zboare spre implinirea reala a propriile vise. Daca in cugetul lor launtric nu se mai iubesc in sine, atunci, pentru ei, e prea târziu ca mai fie cine ai fi putut sa fie.