…în semne…

Spuneam mai demult că felul în care vorbim, felul în care ne exprimăm, cuvintele alese, greşelile făcute şi nu în ultimul rând succesiunea cuvintelor şi a virgulele pe care le punem, spun  multe despre noi.

Mi se întâmplă să greşesc. Destul de des. Scriind la „Martorii” mă împiedicam în taste. Şi tastele amestecau cuvintele. Aveam vii scenele văzute în ochii minţii şi cu toate astea nu reuşeam să dau o cursivitate întâmplării. Totul se întâmpla numai fiindcă eram deturnată în mod constant de la povestire, de corectarea cuvintelor din urmă. Am denumit-o grabă. Am denumit-o nerăbdare. Şi-am luat o pauză. M-am întors la calculator şi-am recitit ce scrisesem. Mi-am dat seama că în aparenţă era o poveste, dar nu era povestea pe care trebuia s-o spun. Eram judecător când eu nu avusesem decât privilegiu de a fi un privitor. Am rescris-o. Uşor şi fluid, fără întoarceri.

Nu e prima oară când mi se întâmplă aşa ceva. Fie că este vorba de o înşiruire de idei, fie că e vorba de un cuvânt, când mă poticnesc în ele, mă întreb de ce. Uneori răspunsul este peste zile, alteori el se află fix în faţa ochilor mei. Nu trebuie, nu se potriveşte, nu „se face”… sau pur şi simplu denaturează sensul corect şi pe care vreau să-l dau. E ca un semn că nu trebuie aşa, că nu e bine. Un semn, doar atât, pe care nu-l ignor. Fie şi pentru banala explicaţie că sunt obosită, că mi-e gândul în altă parte. Fiecare cuvânt trebuie ales cu grijă, să exprime cât mai bine,  căci rostul lui esenţial  e de piesă de puzzle în tabloul povestirii.

O lecţie învăţată atât din realul meu de zi cu zi, cât şi din cei 7 ani de când scriu în virtual. O lecţie nespusă până azi când o (altă)întâmplare mi-a sărit în faţa ochilor.

Acum ceva vreme o femeie îmi comenta pe blog despre Dumnezeu. Comentarii care azi nu mai există. La primul comentariu n-am dat importanţă că scrisese greşit „Dumenezeu”. Se poate întâmpla oricui ca să scrie din viteză, voiciune sau mânie, un cuvânt greşit. Şi nici când a greşit şi a doua oară nu m-a mirat prea tare. Abia când a repetat-o a 3-a oară, m-a pus niţel pe gânduri. Mi-a rămas în minte ca o ciudăţenie apeţenta ei pentru tastarea numelui lui Dumnezeu ca „Dumenezeu”. Poate chiar mai mult decât o ciudăţenie – un gând rebel, bazat pe experienţa mea scrisă mai sus, că parcă, Cineva o împiedica să-I scrie numele.
Greşeala constantă, fervoarea războinică cu care scria era în contradicţie cu Spiritul şi Iubirea de Dumnezeu, de aproape.

Acum două seri intrând pe anumite forum-uri, căutând ceva anume, de cu totul altă speţă decât Dumnezeu, dar oarecum colateral, pe unul dintre ele, derulându-i comentariile, mi-a sărit în ochi: ” Dumenezeu”. Şi mi-am adus aminte că am mai văzut acest „e” rebel strecurat între două consoane. M-am uitat la nume şi era unul necunoscut. Dacă pe femeia de pe blog am aflat-o mai târziu, cea de pe forum, habar n-am cine era! Uitându-mă  în toate cele 7 intervenţii unde-I pomenea numele- Acesta nu era scris altfel decât eronat, ca şi cum ar fi fost scris prin copy/paste. Am revenit la prima interventie, am citit părerile expuse, încercând să înţeleg.

Pe vremuri, o prietenă, avea o expresie : „Hai, să nu ne ascundem după cireş! ” colţ şi neam cu neaoşa expresie: „Să nu ne ascundem după deget!”

Pentru femeia de acolo, cireşul era „Dumenezeu”. Ignora liberul arbitru în mod voit şi făcea apel la şi ascunzându-se în spatele Graţiei Divine. Şi nu m-am mai mirat de repetabilitatea greşelii.

Dintre cele 10 porunci mi-a venit în minte a 3-a, cu tot cu explicaţii aici:

” Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. Exod 20:7. „

Deşertul vanităţii, aş mai zice eu, căci Dumnezeu nu e limba pe care o rosteşti sau tasta pe care o apeşi ci e fapta pe care o săvârşeşti.