…să ne îmbătăm în cuvinte….

„Cuvintele alese corect sunt cheia: pot deschide orice inimă şi închide orice gură„

Epic, mi-am spus şi aşa cum suntem şi trăim azi, afirmaţia este perfect adevărată. Ne trebuiesc cuvinte. Avem nevoie de cuvinte, ca ele să se rostogolească pe câmpiile vanităţii noastre, să ne desferece din şabloanele pe care le-am trăit şi de care nu ne dezminţim. Vrem să ni se spună ceea ce vrem să auzim. Suntem sclavii propriilor experienţe şi mai ales ale celor nefericite. Prin ele percem lumea şi pe toţi cei din jurul nostru. Ne agăţam de cuvintele oricărei negării promise a repetabilităţii. Filmele mute ale gesturilor, ale faptelor şi-au pierdut semnificaţia, valoarea, însemnătatea în era cuvintelor. Percepem realitate dar fără să mai simţim sau ignorând orice simţire, devenind propriile personaje din Cartea amagirilor dar nu cea scrisă de Cioran ci de noi înşine, însă, în acelaşi ton şi cu aceeaşi umbră tristă a resemnării pe care o denumim cu emfază maturitate.

„Cuvintele alese corect sunt cheia: pot deschide orice inimă şi închide orice gură”  îmi sună a „ghidul impostorului”. Deţin în ele calculul rece al raţiunii şi poartă amprenta unui plan de înrobire. Fie el în orice scop şi de orice fel. Înrobit de bună voie, înrobit de nevoie. Într-o veşnică dihotomie a dualităţii noastre. Mai mult, cu ajutorul „cuvintelor alese corect” contestăm tot la fiecare sucitură a vieţii, inclusiv să ne dezicem de noi şi de ceea ce suntem. 

Îmi plac filmele mute şi mai ales cele reale. Îmi plac momentele „surzeniei” în care să aud şi ascult altfel. Iubesc şi am încredere în ochii care vorbesc, mâinile care mângîie, braţele care strâng, inimile care bat la unison a înţelegere. Fără cuvinte. I feel you…

Fiecare secvenţă a vieţii este un film mut dacă ştii să te rupi de sunete, de contexte, dacă ai capacitatea să devii un simplu spectator. Ecranizate în real sau exprimate în scris, vizualizezi. Fie gesturi, fie clipiri, fie un spasm al unui muşchi rebel, fie cuvintele alese neîntâmplător de inimă sau minte, de virgulele, reale sau virtuale, puse gramatical corect dar ascunzând între ele fie explicaţii menite să accentueze, fie să inducă în denaturare, iar simpla succesiune a lor „vorbeşte” de la sine. Atunci toate cuvintele şi gândurile nerostite în vreun fel apar de sub cerneală invizibilă şi devoalează transparenţa, de cele mai multe ori, mult prea fragilă a sufletului. În totală opoziţie cu declaraţiile verbale şi/sau cu înconvoierea  sau suferinţele trupului.

Prea puţini oameni împliniţi, prea mulţi acceptând raţional resemnarea.

În filmul mut a filmului ce tocmai trece, „citesc” perpetua şi ciclica risipire. Reuşim, răzbatem şi ne mândrim cu ceea ce ne-au indus alţii că trebuie şi ne trebuie, că vrem. În sensul lor şi nu al nostru. Opriţi din evoluţia firescului din noi, în vâltoarea evoluţiei de faţade. Înlocuind completarea din noi cu lecţia istorică a banalului, înfrânţi, striviţi de propriile ziduri ale falsei necesităţi. Din ce în ce mai puţin în competiţie cu noi înşine, din ce în ce mai rar pentru Creaţia din noi numită menire.