…ursuleţului de anul trecut
Pentru altul mai proaspăt şi mai bine crescut!

Hai cu pluşuleţul…hai cu inimioara,
Ca să vadă ţara…că am cu cine s-mpart plăpumioara!

Se apropie. Se aude. Cu surle. Cu tremur de genunchi al bărbaţilor. Şi compulsii ifozate şi sofisticate ale femeilor.

Îmi place ori nu-mi place, asta-i întrebarea! Şi în stilul deja caracteristic mai spun o poveste.

Anul de graţie 1994. Şi-o moştenire. După principale pe care le-am bifat rapid şi cu multă determinare, un rest de bani îmi bălteau în geantă.  Să tot fi fost cam cât să fi stat acasă vreun un an şi jumătate . Aşa că încurajată de gândul că eu serviciul prea bun nu mi-l las, am făcut o listă cu secundarele şi mofturile. Le-am bifat meticulos. Până cam la jumătatea listei unde se trona cu majuscule ” HAINĂ DE BLANĂ, VULPE POLARĂ” -încheiat citat.

Şi-am purces la drum cu acelaşi spirit hotărât. Ba am luat după mine o cunoscătoare şi deţinătoare de astfel de hăini. Mai precis, când mi-a deschis dulapul, o întreagă herghelie zăcea într-însul! Pe categorii: 4 nurci, 2 marmote, 3 vulpi şi vreo două rătăcite şi amărâte de şinşila. Mă rog, coabitau cu-o familie de molii moştenite şi ele din neam de vază comunistă de pe Dorobanţi citire. N-apucăm să plecăm la drum că doamna îmi cere să opresc la chichineţa de metal pe post de florărie, din colţ. Iarnă, nămeţi, troiene. Eu trag pe dreapta cu avariile, ea coboară şi n-apucă să intre în florărie că florăreasa iese din coşmelie.  Iar mie îmi ies ochii de găoace! Avea, sora mea, fratele meu, neamurile mele!, florăreasa o haină de blană de vulpe polară lungă până în pământ de m-am rostogolit pe scaunul şoferului! La fiecare pas pe care-l făcea, pe lângă fâlfîiala din abundenţă a vulpilor înşirate, ieşea tradiţionala, mărunt pliata şi bogat înflorata fustă de culoare roşie ca macul! Şi ca să fie treaba- treabă, fiică-sa, în urma ei, cu modelul 2/3 cu aceeaşi păroşenie…mult visată, dorită şi adulată de mine.

Mi s-a luat instantaneu! Şi nu mare mi-a fost uimirea când am observat timp de-o săptămână, splendoarea visată era de-a dreptul uniforma de florărese purtată! Unicitatea, eleganţa şi mai ales valoarea ei se duseseră pe apa Sâmbetei…Iremediabil, ne separase lumile.
De oricare alt fel…numai d-aia,  nu! NU! NU! NU!

Cu ziua asta, e cam la fel! O industrie, bucuria chinezilor şi a fabricanţilor de ciocolată. Un exchibiţionism de genul :
Vai, vai, vai iubirea din tramvai!
Ca la mine, sâc!, n-ai!

Dincolo de faptul că o zi într-un an e ca floarea cu care nu se face primăvară, ideea de măsurare a dragostei pe care o porţi cuiva, reflectarea ei într-o unitate materială, cumva mie îmi pare a fi meschină. Ipocrită de-a dreptul. De care comercianţii profită cu un marketing agresiv şi manipulator.

Şi dacă totuşi există o aniversare, atunci s-o sărbătorim p-aia românească. Şi dacă tot mai credem în iubire şi mai ales că îndrăgosteala ne mai bântuie inimile şi ne mai fâlfîie stomacul, atunci să dăm iubire. Începând cu timp, atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere cu iz de îmbrăţişare. Acolo, în colţişorul nostru, nevăzuţi şi neexpuşi, intim şi privilegiaţi că iubim şi suntem iubiţi.

“Exista lucruri atât de serioase – cum e dragostea, cum e credința în Dumnezeu – încât nu se strigă în piața publică.” Ana Blandiana