…  nu capătă ţâţă şi Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are.

Vorbe pe care o ştim cu toţii. Şi, pe primele şi Dora le ştie . Un câine. Îşi scoate trocul din căsuţă atunci când i se goleşte. Şi noi il umplem şi-l băgăm înapoi, înăuntru, să fie ferit de ploaie, zăpadă şi obraznicii guguştiuci. Ne mai rămâne doar să-i aruncăm o ocheadă în drumul nostru dintre poartă şi uşa casei. Acelaşi comportament îl are şi cu trocul de inox în care îi punem apă. Pe care îl rostogoleşte cu laba până unul dintre noi reacţionează la zgomot. E felul ei de a ne atrage atenţia, e modalitatea ei de a-şi asigura nevoile primare. Şi, dincolo de astea, orice venire a oricăruia dintre noi sau cunoscut al casei, e prilej de bucurie pentru ea dar şi oportunitate, pe care o speculează la maxim sărind, tăindu-ne calea, aproape împiedicându-ne, numai şi numai în scopul de a fi mângîiată. Nevoia de dragoste.

Din cauza ei, a pisicilor care şi ele ne întâmpină în pragul casei, gândesc că, cumva, piramida lui Maslow, ar trebui redesenată şi corelată la un alt nivel al calităţii vieţii.

Cu A de la Afecţiune.

Poate trăi o fiinţă fără afecţiune?! Indubitabil, da! Dar care-i reala ei importanţă? Cât timp, o fiinţă poate supravieţui DOAR cu apă, aer, mâncare, etc?! Răspunsul e simplu. De fapt, sunt 2. Cât timp le are şi cât timp le vrea. Şi de aici se poate naşte o imensă teorie. Acceptând faptul că „le are” este pe termen nedefinit şi nelimitat, mai rămâne „le vrea”. Cât le vrea? Cât instinctul de conservare i se intinde ca ciunga. Cât resemnarea întru acceptare nu-i face mâncarea acră şi apa amară. Şi de aici, alte filozofii. Bătrâni care aşteaptă moartea. Oameni cu premature brazde ridate ale sufletelor.

Revenind la gesturile căţelului meu, un animal care nu are proverbe şi zicători în cutia lui craniană, prin ele, pur instinctual, cere ceea ce are primordial nevoie. Paradoxal, dreptul de a cere privit chiar prin prisma obligaţiei îi revine şi copilului. Îmi vine în minte lălăiala a jale pe care o au uneori copii, fără ca să le fie sete, foame, frig/cald sau să aibă nevoie de schimburi curate. O lălăială oprită de o mângîiere, un strâns în braţe sau vocea mamei, care ochi zâmbet în ochi cu prâslea, îi glăsuieşte cu dragoste vorbe, poate cântate. Cu A de la Afecţiune.

…”dar nici nume bun nu are” vine grav din spate şi ne bate pe umărul matur al conştiinţei bătătorite. Ca şi cum, crescând, trebuie să ne îndepărtăm iremediabil de oricare din statuturi. Ne dezicem de copil, ne ruşinăm de animal.

Mă întreb cum ar fi dacă ne-am scoate toţi la vedere trocul gol al Afecţiunii…dacă am recunoaşte, simplu şi firesc, cât ne e dor să le fie dor? Cum ar fi lumea?! Şi noi, noi am fi mai buni? Am fi, oare,  mai puţin taraţi de frustrările pe care le defulăm zilnic în cotidian şi ceva mai motivaţi în tot ceea ce facem?…