…acasă.

Ştrudelul cu mere. În yena. Care s-a făcut ţăndări.

Iniţial am vrut să pun doar poza. Apoi, mi-a venit ideea să mă folosesc de ea, de experienţă mai ales ca am corelat cu o altă experienţă, online. Pentru că este o oportunitate ştiind ce s-a întâmplat, fiind acolo şi participând activ-singurul participant de altfel. Ca şi cei care privesc poza, pe viu, la momentul T, m-am întrebat „de ce”.

În stilul caracteristic activat cândva şi de meserie, am dat timpul înapoi. La momentul T-1. Atunci când fiecare ingredient în parte, fiecare element în parte, fiecare manevră în parte, au avut rolul lor. Prin eliminare, la final, am ştiut- şi nu în procent de 100%- ce s-a întâmplat. Gospodină, cuptor, ingrediente, tavă.

Gospodina n-a aruncat cu tava, yena a fost la temperatura camerei, foietajul luat din frigider şi nu din congelator şi ţinut pe glaful ferestrei de cu vreo 3 ore înainte, merele taman atunci preparate, fără a fi fost pe foc, din mere din coşul din bucătărie, cuptorul care n-a fost preîncălzit, implicit grătarul nefiind fierbinte, temperatura cuptorului la 150 de grade, adică la minim. Toate, după cum le-am înşirat, în acei parametrii care să creeze premisa unui proces de bucătăreală şi proces de coacere fără probleme, fără evenimente. Un singur element, pe care-l bănuiesc ca fiind cauzator, fiind incontrolabil, sau mai bine spus, mai puţin controlabil : Yena cu tensiunea ei în sticlă.

Am luat-o de la capăt şi-am făcut altă plăcintă. În cu totul altă structură de tavă. Pentru că în celelalte 2, în set cu cea din imagine, n-am mai avut încredere. Poate le-a venit timpul, poate cândva au căpătat o bubă din vreo zguduială cu altele. Or să fie foarte folositoare pe post de tăvi pentru salate. Ca aia boeuf, de exemplu că tot e sezonul ei.

Oportunitatea abia acum vine. E despre felul în care judecămŞ

1. Superficial: mulţumindu-ne cu date extrem de puţine pe care nici p-alea nu le judecăm.
2. Cu intenţie distructivă: indiferent de ceea ce vedem, sau ştim, sau ni se spune deja cunoaştem „adevărul”.
3. Echilibrat: adunăm şi alte informaţii şi până când nu considerăm că sunt suficiente nu emitem judecăţi.

După cum ne e felul, cum suntem obişnuiţi să vedem viaţa şi lucrurile, oamenii şi fiinţele, muntele şi marea, înclinăm cu gândul, rapid şi în pripeală, spre ceea ce ne defineşte.

Ziceam şi de o experienţa online. Concertele lui Rieu. De ceea ce s-a întâmplat cu vânzarea în numai 2 zile a tuturor biletelor la cele 3 viitoare manifestări artistice. Care, pe mine, nu m-a mirat şi într-un fel, chiar mă aşteptam. Am citit însă o grămadă de păreri despre aviditatea populaţiei, luată la modul general, şi clasificată ca fiind farisee, ipocrită vis-a vis de gusturile melomane născute brusc şi peste noapte întru epatare.
Dincolo de eleganţa unui spectacol foarte bine pregătit şi executat, dincolo de vocile remarcabile, dincolo de uşa pe care Rieu o deschide spre o muzică clasică- pe care puţini o iubesc, o înţeleg, o ascultă- într-un mod îngurgitabil pentru cei fără de cultură sau obişnuiţi de mici cu pianul sub scară, şi mai presus de toate, dincolo de atmosfera de bucurie a vieţii, de seninătate pe care reuşeşte s-o creeze pe toată durata spectacolului şi cu care pleci acasă, deci, dincolo de toate astea e un calcul simplu şi elementar:

Un spectacol = 12.500 de locuri. 

Trei spectacole = 37.500 de locuri.

Un Bucureşti =  2.000.000 de locuitori. Ficşi. Loco.

Şi plecând de la premisa că n-ar veni niciun alt cetăţean de pe teritoriul României şi nici de pe alte meleaguri atunci…

La 2.000.000 de locuitori bucureşteni, 37.500 de oameni care au cumpărat bilet,  înseamnă fix, în procent, 1,875 % . Adică mai puţin de 2 %.
Chiar aşa…? Atâta stimă de sine avem ca naţie cât să ne desconsiderăm până la 100%? Sau, o fi vorba de altceva, de răutate, de o gândire maliţioasă, în care desconsiderarea este un instrument şi nu un rezultat?

Mă întorc la plăcinta mea. Mmmm, a ieşit bună. Parol. Pe care am mâncat-o.