…si-o singura paiata…
*
Scena vietii. Toti suntem actori. Jucam roluri diverse, in care natura umana si destinul, in diversitatea lor, ne scriu replicile. Dintre noi, cei platiti cu zile, prea putini isi asuma rolul paiatei. Si, si mai putini, cei carora le reuseste rolul si nu fac parte din sfera cabotinariei. Multi mascarici, paiate cu dar, mai rar. Si despre ele vreau sa spun cateva randuri.
O faţa care plange, stii(presupui) ca sufera. O faţa care rade, nu stii niciodata ce ascunde. Paiata, prin natura menirii ei, rade. Joaca un rol ingrat, repede uitat, ascunde. Cel mai bine, sub stratul de faina. Cel mai rau, sub stratul epidermei ei. Misiunea e sa aduca zambetul, rasul, destinderea, voia buna. In ciuda sine insasi. Paiata. Spumoasa, pozitiva, jucausa, cu verva, fantezie, caldura. Schimband, cu altruism, starile de suflet ale altora, aproape niciodata si p-a ei. Ridi, Pagliaccio, ridi…
Imi plac paiatele. Ba chiar le iubesc, pentru incercarile lor desavarsite si pline de har de a ne aduce senin si relaxare. Iubesc oamenii care incearca sa-i faca pe altii sa rada, eliberandu-le tensiunile, mahnirile, frustrarile. Inveselesc. Pete vii de culoare in existentele noastre cenusii. In societatile noastre din ce in ce mai controversate, mai lipsite de sens, mai alambicate si mai stramte in libertate.
Atatia actori, o scena din ce in ce mai intunecoasa si prea putine paiate.
Mi-ar placea sa fiu Paiata de pe Scena Vietii. Lipsita de monotonia rolului, fara platitudinea replicilor, o suma de roluri , in care pot si aleg sa fiu orice. N-as da rolul asta pentru nicio alta grandoare ori stralucire a vreunui rol comun.
Eheee, sa-i vezi pe aia cu masti de supravietuire cum sint…
Miorlaupufos: uneori actori, alteori paiate. Uneori cu dramatismul la vedere, alteori cu masca cu zambet 🙂
Asa, dom’le; asa, zic ! Sa mai si (ne) radem cu Doreii mioritici si neamurile lor, d’alde demni urmasi ai lui Bula. Ca, sa nu zic vorba mare, de paiatze n-am dus lipsa niciodat’.
Ca prea deveniram seriosi in texte si comentarii in ultima vreme. 😀
Parca reincepe sa aduca a „duamna lu’ injineru’ ala care tot construia ziua doar ca sa aiba ce strica alti injinerii (posibil tot un fel de Dorel din vremea lui) nuaptea”. Si-uite asa, se stie, a recurs la zidirea Anei inainte sa inchiza la non-stop 😛
Nu mai retin daca inainte sau dupa s-a intamplat si ucigania lu’ ala care avea oi mai multe si muncea ca un dement. Adica, cum bine zice poetul bulgar, asa, de-o chestie… doar ca era mai ortoman 😀 😀 Si-uite cum, fix aici, pe-un picior de plai, pe-o gura de rai, cateodata-i degeaba si cand ai caini mai ..barbati 😛
De-aia intreb, unde naiba inghesuim si paiatze in naratiune ? Ca-s putine si ..subtiri castelele, Ana
WhiteWolf: Marite, zau daca dupa ce-am citit ce scrisesi nu mi s-a parut zidul Anei si mai inalt si mai falnic! 😀
Povesti are traista, sa vedem cum o sa le naram in starea potrivita cat sa le fie de ras si bordurilor din provincie! 😀 😀 😀