…când direct sweet lemonade.

Într-o zi mohorâtă. Şi la propriu dar cel mai mult, la figurat.

– Bună ziua, dau şi eu uşor surprinsă că biroul are un personaj nou. Aşa cum stătea cu spatele la uşă, nu l-am recunoscut din prima.

Mi se răspunde şi bărbatul se întoarce către direcţia din care veneam. Îl recunosc. Cu coada ochiului admir, distincţia, prestanţa, eleganţa. 5 zeci şi ceva de ani. Lângă scaun o servietă de piele maro, aproape nouă, împunătoare, de funcţie de vârf. Nici să dau înainte nu-mi vine, nici s-o zbughesc pe uşă nu-mi place ideea. Îmi fac socoteala pentru 5 minute de staţionare ca mai apoi să dispar graţios din peisaj. Ceilalţi colegi deja antamaţi în discuţii cu personajul îşi continuă conversaţia. Mă aşez pe unul din scaune. Cel de lângă mine mă întreabă dacă-l cunosc pe musafir probabil, ca sigur, să ne facă cunoştinţă. Mă eschivez de la intenţia colegului dând din mână “las-o aşa” şi cu un răspuns aproape şoptit:

– Sigur că da!

Cum să nu-l cunosc?! Ne-a făcut mai multe vizite de-a lungul timpului, l-am văzut de la prezidiu vorbind, îmi aduc aminte foarte bine de deciziile bune care au mai schimbat şi urnit pe ici pe colo, mă gândesc în mintea mea şi în acelaşi timp, o altă mulţime de alte gânduri îmi trec prin minte în cele câteva secunde. Nu mă simt confortabil. Dumnealui este cine este, eu, acolo, din mulţime.

Nu mi-au plăcut niciodată interacţiunile directe în job, aşa cum era şi asta, în spiritul acesteia. O întâmplare. La o şedinţă, conferinţă, party, oriunde altundeva dar nu ca întâmplare, o nimereală, de complezenţă. Eschiva mea are o explicaţie simplă şi banală. Trăim de foartă multă vreme, timpuri ciudate. Mulţi aspiră după relaţionarea cu personajele importante ale societăţii fie pentru respectul de sine, fie pentru scopuri precise, de cele mai multe ori personale ţi meschine. Eu nu mă regăsesc în niciuna dintre nevoi. Şi nici nu-mi doresc să mă aflu pe buzele unor oameni decât în măsura în care prin dialoguri profesionale ajungem la schimburi de idei, la controversate paliere ale gândirii şi ale raţionalui vis-a-vis de aceleaşi subiecte profesionale. În rest, mie slujbaşul nu-mi prea pasă nici cine e director, nici cine e ministru, şef de trib sau o oricare altă funcţie de stat. N-am treabă, n-am probleme. Nu sunt omul nimănui. Îmi fac profesia şi atât. Ei vin, stau, se schimbă, uneori atât de repede încât nu apuc să mi se spună ce nume trebuie să scriu pe hârtii.

De-a lungul timpului am dat mâna cu o grămadă de oameni care au fost importanţi la un moment dat. Nu i-am căutat niciodată ca să-mi rezolv vreo problemă, cum uzual se poartă în ziua de azi, nu le-am bătut la uşă ca să mă bag în seamă, cum iarăşi e cool în zilele noastre. Cu cei pentru care relaţionarea nu s-a oprit strict la interesul de orice fel şi în ziua de azi mai schimbăm două vorbe, indiferent ce au ajuns sau nu, ei. Om cu oameni. Pe ceilalţi însă, i-am uitat. Şi cu numele, şi cu chipurile.

În încăpere discuţiile continuă şi mă trezesc băgată în una din ele. Îmi spun părerea, fac o glumă, socializez. În acelaşi timp îmi pregătesc mental ieşirea din scenă. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Mă ridic în picioare să îmi iau la revedere, când un altul, cu glas baritonal face prezentările:

– Doamna este doamna X-lescu! Domnul minstrul Z-lescu!

Omul se ridică îmi ia mâna şi înainte să apuc să spun eu ceva, îmi ia pământul de sub picioare şi mă scoate din mulţime:

– Dar eu o cunosc pe Doamna! Mi-a fost lector! Onoarea e de partea mea şi mă bucur că vă revăd!

Un vraf de lămâi transformat în dulce limonadă. Într-o zi mohorâtă a unui om însetat. Mă întorc la ale mele.