…ce ne despart.
Am găsit casa asta la Adela Pârvu, pe care am descoperit-o de curând. Da, ştiu, casa este un restaurant. Dar nu contează.
De ceva vreme, tot am un gând referitor la noi, oamenii. Din ce în ce mai mult, am impresia că suntem despărţiţi în modul de a privi viaţa, precum a despărţit Moise apele. Diferenţele majore dintre noi cu privire la viziunea vieţii. Unii care vor să urce, alţii care vor să coboare. Suntem în contratimp. Din cauza asta, gandim, ne comportăm şi acţionăm diferit.
Am crescut la ţară, la bunici, până când şcoala m-a înregimentat. Am crescut desculţă. Pe pământ, în peri, cireşi, nuci şi-n dudul din fundul curţii. Şi, da, cu găinaţul jilav între degetele picioarelor. În vie, în lanul de grâu, în băltoaca izlazului. Am crescut în maieu. Pe la 3 ani, am căpătat şi-o pereche de chiloţi. Am crescut odată cu pâinea frământată în covată. Am crescut spălată în copaie. Am crescut alergând după curci, câinii curţii, porcii bătăturii şi plimbându-mă pe spatele cailor. Sigur că alergam şi găinile, cocoşul însă mă alerga el pe mine. Am crescut cu cântecul greierilor şi ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor şi mugetul vacilor.
Chiaburi fiind, aveau de toate. Şi făceau de toate pentru a ţine gospodăria de 50 de ha. Cu oamenii cu ziua. Nu mi-a lipsit nimic, nu aveam nevoie de nimic. Confortul avea altă noţiune, alt concept, altă cuprindere.
Vacanţele tot acolo mi le-am petrecut. Nu aveam cum să nu mă întorc.
Am crescut în libertate. Pe care, peste ani, nici o regulă citadină şi contemporană n-a reuşit să mi-o înfrângă şi nici să mi-o ostoiască.
Oraşul are regulile lui. Şi cu toate că m-am născut în buricul Bucureştiului, vieţuirea de aici am citit-o repede. Mai întâi, m-au înăbuşit betoanele şi m-au asurzit zgomotele tramvaielor şi zarva mulţimii. Crescând am intrat în tumultul oraşului unde toate se învârt fix ca într-un iris de ciclon. Repede. Ameţitor de repede. Unde oamenii n-au timp să trăiască, unde ziua şi noapte vin prea iute.
Mi-am însuşit repede eleganţa mamei. Mi-am urmat calea vieţii, urmând principiile tatei.
Şi m-am adaptat. O adaptare de nevoie. M-am familiarizat cu necesitatea purtării măştile cerute de falsitatea „civilizaţei” pentru a putea trăi şi simula acceptarea noile valori. Parvenitismul. Ipocrizia. Materalismul excesiv. Aroganţa sclipicoasă. Dorinţa de putere. Kitschul şi trădarea de orice fel şi la orice pas.
Şi tot atât de repede, cu comparaţia copilăriei în minte, am înţeles că nu suntem la fel.
Unii nu pot să uite şi nu mai vor să se întoarcă vreodată de unde au plecat, cu spaima trecutului în tâmple, vor să urce cu orice preţ. Preţul libertăţii. E definiţia lor pentru succesul în viaţă.
Alţii nu pot să uite şi vor să se întoarcă de unde au plecat, cu serenitatea trecutului în inimă, vor să coboare dispreţuind. Viaţa contrafăcută. E definiţia lor pentru a marca şi a reuşi în viaţă.
Revenind la casa-restaurant La Conac, interiorul ei, mi-a adus aminte de izul vremurilor de altă dată. Izul serenităţii la care m-aş întoarce oricând, înlocuind consumerismul inutil cu verdele din jurul casei, pantofii cu toc cu freamătul molicios al ierbii sub tălpile desculţe, reţetele ştiinţifice de orice fel cu aer aspru al gerului şi screşnetul lopeţii în zăpadă, poziţia socială cu libertatea bătăturii şi a naturii, costumele, pretenţiile şi diplomele cu pictatul pânzelor sau a lemnului încă viu.
Utopie? Probabil, posibil. Însă anii muşcă din mine cu înverşunare.
Frumos.
Bucuriile simple sunt cele mai aproape de suflet.
Ca despre ce e vorba? de ce avem oare, nevoie, ca sa fim fericiti, daca nu de asta, de simplitatea unei vieti firesti, de natura, de respiratia ei?
Mirandolina: da, dar pentru asta, pentru a realiza iti trebuie ceva. Ori minte la cap, ori inima de suflet.
Da, despre asta e vorba fiindca la final, nimic nu piere cu noi, decat noi. Daca n-ai pace, liniste si iubire, n-ai nimic!
Cele rele să se spele, cele bune să s-adune
Dumi: vine un timp cand si asta o faci fara sa mai astepti de la altcineva
Nu te contrazic si nici n-as afirma ca naratiunea ta, atat ca intreg cat si ca fir logic, nu face sens sau e absurda. Doar ca, nu stiu, cumva… pe undeva… nu sunt sigur absolut deloc ca e vorba, pana la urma, NEAPARAT de niste DIFERENTE care NE DESPARRT. Sau ne-ar desparti
Mai degraba, cred, fara ele nu am reusi sa putem delimita; sau, pur si simplu, nu am putea face diferenta. Sau, hai, diferentele, cuvenite, normale, firesti.
Si nu neaparat pentru o lume situata pana in 1989 si unde incepand dupa 1990 . Sau, la fel de bine, cel crescut cu tzarana intre degete versus cel cu praf de ciment/beton in nari. Ci, mai degraba, – nu zic ca am neaparat dreptate- ca am cam inceput sa sunam ,vorbim, opinam si privi lucrurile asemeni parintilor nostri. Acel, daca vrei, clasic „pe vremea mea ,eheiiii…. era viata,nene”
Chiar azi, la o curte, langa un gratar si un vin direct din strugurii gradinii acelei curti, discutam despre – culmea ! – ce copilarie fericita am avut. Cu ioc gadgeturi, foarte putine haine sau incaltzari; dar cata zbenguiala, cata veselie si ras, cate prietenii pastrate pana in ziua prezenta….
Noi aia cam habarnisti pe partea de a avea sau a poseda, ajunsi sa avem si sa ne putem numi proprietari, zic si eu – nu dau cu parul- cum naiba se face ca nu reusim sa crestem decat niste pui de oameni din ce in ce mai autisti si insingurati ?
Nu de alta dar se intampla sa chiar stim ce are gust si culoare in copilarie
WhiteWolf: I-am crescut autisti si insigurati din teama de a nu-i creste frustrati. Nu de alta, dar odata intrati in colectivitate, regulile sunt facute acolo si nu acasa si din casa. Ori au si ei si se alatura grupului ori sunt dati la coada scolii. Insingurati tot ieS. Frustrati si mai tare cat sa devina si asociali.
De restaurant putin imi pasa, nu merg, n-am mancat la ei si ca si tine am si eu amintirile mele cu codrul de paine intr-o mana si alaturi turma de copilandrii alergand.
Deci nu. Nu de mancat si baut era vorba. Ci de ambientul varului laptos, de simplitatea aia strict necesara. De casa ca arhitectura, de omul care sfinteste locul ca nu locul sfinteste omul.
Si n-am terminat ! 😛
Mi se rupe si mi-e fix oblic de …. „La Conac”(sa ma scuze cei si cele care considera prea directa exprimarea; ma rog, pentru rigoare, sunt pilit; ca scuza 😀 . Eu am mancat si-am baut de la „mama Ana”
Care n-avea conac ; doar noua copii si-un barbat care 8 luni pe an era in Cindrel cu oile. Si pe unde, fara strambat din nas din partea ei sau a copiilor ei, aveam si eu loc in vacante: pe langa ei, ca si cum as fi facut parte din familia aia.
Pentru o … orice pus in farfurie de ea, as da nu doar un conac ci , sincer, cate 10 ani din viata.
Dar… uite ca a ramas doar o amintire si-o cruce in cimitir. Si toti cei 9 plus subsemnatul, iata, traiesc sa-i onoreze oricand numele
Pe langa asta, … conacul e nimic 😀
Am intrebat retoric. M-ai pleznit cu un raspuns punctual si meritat. Ba mai mult, al naibii de adevarat 😀
Pacat doar ca vorbim mai mult (in) noi (in) doi 😛
WhiteWolf: haidi, bre, ca nu! Parol! 😀
No, acusica ce-oi vrea sa ne intoarcem la apa calda pe focul din pirostrii :))) Nici chiar asa si nici taman. Doar zic si io, ca si matale, ca sa ne ascundem in munti ca partizanii nici vorba! :))
Conacul, nah… ca orice conac 😀
Curatzel cu grija pentru detalii si crearea unei imagini, atmosfere cat mai … septice. Altfel nu-ti poti explica prezenta caloriferelor „brancovenesti” pe care, daca nu le puneau, nu se povestea 😉
Is din cele bune si scumpe. De aluminiu 😛 Mostenire de familie, presupun. Intr-o buna zi
La fel ca si gresia si faianta din manastirile insirate prin „tinutul manastirilor” 😀 😀
Asa-i…. Sunt facute sa reziste 😀
Si-i musai sa duci domnitza la conac pentru a-i sublinia ideea; fix aia din prima propozitie 😛
Sau ca vizitam in continuare monumentele UNESCO , sa platim ca si pana acum intrarea ; ca sa aiba de unde renova si mai mult, mai bine, cu gresie si faiantza de cavou 😛
WhiteWolf: :)))))))))))
Uitasi sa spui ca-s frumoase gradinile cu borduri! Una peste alta sa le protejeze de intemperii! :)))
In rest, romantic cum te stiu! 😀 😀 😛